Alchimistul distrat

0

Era odată un alchimist care‐şi dedicase viaţa căutării pietrei filozo‐ fale, piatra cea rară care avea pute‐ rea de a transforma în aur obiectele de fier. „Voi încerca toate pietrele pă‐ mântului, una după alta, şi voi găsi cu siguranţă piatra filozofală”, se gândea el. În principiu părea un lucru simplu. Alchimistul se încinse cu un lanţ de fier de care atingea toate pietrele pe care le găsea. Umbla, umbla şi, cum vedea o piatră, o lua şi o atingea de lanţul lui. Gestul acesta devenise viaţa lui.

Trecură ani şi alchimistul cu părul ciufulit, plin de praf şi slab ca o umbră, cu buzele strânse ca porţile inimii lui, continua să pribegească în căutarea pietrei fermecate. De acum toţi îl cre‐ deau nebun. Într‐o zi, un băiat din sat se apropie şi‐i spuse: „Spune‐mi unde ai găsit lanţul acesta de aur pe care‐l porţi la brâu?” Alchimistul tresări: lan‐ ţul care fusese odată de fier se transformase în aur şi‐i strălucea la brâu. Nu era un vis, dar când se petrecuse schimbarea? Se lovi tare cu palma de frunte: unde, unde fără să‐şi dea seama, îşi atinsese scopul?

Se obişnuise să strângă pietre şi să le atingă de lanţ, ca apoi să le arunce fără a se uita la transformarea petrecută. Astfel bietul alchimist găsise piatra filozofală şi o pierduse.

Soarele apunea, cerul era de aur. Alchimistul se întoarse pe urmele lui pentru a căuta din nou. Dar acum era mai gârbovit, inima‐i era mai obosită, iar el ‐ un copac dezrădăcinat.

„Doar acum că sunt pe moarte îmi dau seama că am mâinile goale¼ Am trăit fără să trăiesc¼ M‐am gân‐ dit doar la mine! Dar de ce unele lucruri nu se înţeleg decât când nu mai este vreme să le faci?”(Un om pe moarte într‐un spital. Avea 68 de ani.)

Bruno Ferrero, „Noi avem aripi”(Editura Galaxia Gutenberg; colecţia „Duhovnicul meu”; seria „Istorioare pentru suflet”, 2008) 

24a

Share.

About Author

Leave A Reply