Andreas Onea: “Am înţeles că, atunci când lăsăm lucrurile în mâna şi în controlul lui Dumnezeu, toate devin mult mai bune”

1

Andreas Onea are 20 de ani, este student, prezentator de emisiune de sport la TV şi sportiv de performanţă. Născut şi crescut în Austria, este membru al bisericii ,,Elim“ din Viena, în anul 2007 fiind botezat de Dumnezeu cu Duhul Sfânt, pentru ca – în 27 iunie 2010 – să încheie un Legământ cu Domnul în apa botezului. Anul 1998 a fost unul de cotitură atât pentru el, cât şi pentru familia lui. Un accident care pe alţii i-ar fi pus în genunchi i-a schimbat viaţa lui Andreas. A descoperit bucuria de a practica sportul, de a descoperi muzica, de a-i învăţa pe alţii şi, mai presus de tot, a învăţat ce trebuie să facă astfel încăt viaţa lui să fie o mărturie.

“A fost o schimbare pe care nu am avut vreo problemă să o accept”

– Care sunt amintirile tale legate de accident?

– În 3 mai 1998 ne întorceam cu familia din România. Când am trecut graniţa din Ungaria a început să plouă foarte tare. Camionul din faţa noastră a pierdut mult ulei, astfel strada a devenit foarte alunecoasă. Din aceasta cauză, tatăl meu, Adinel Onea, a pierdut controlul volanului şi ne-am rostogolit de patru ori. Eu, împreună cu fraţii mei, dormeam pe bancheta din spate când s-a produs impactul. Eram aşezat în spate, în stânga şoferului, iar din cauza rostogolirii maşinii centura mi-a smuls mâna stângă din claviculă şi am fost catapultat la 10-15 m distanţă de maşină. În spatele automobilismului noastre rula o maşină de nemţi, care au anunţat imediat poliţia şi le-a acordat fraţilor mei primul ajutor. Au găsit-o pe mami şi au întrebat-o câţi copii sunt. A spus că sunt trei, iar ei au găsit doar doi copii şi o mână. Pe mine nu mă găsiseră, încă. Ulterior m-au aflat într-un şanţ. Am fost transportaţi la mai multe spitale din Ungaria. Câteva zile am rămas acolo, apoi am fost transferaţi la AKH Wien cu un avion. Tatăl meu, însă, a rămas în Ungaria, el fiind, încă, în comă.

– Ce ai simţit când te-ai văzut fără o mână?

– A fost o schimbare pe care nu am avut vreo problemă să o accept. Dacă privesc retrospectiv, a fost o minune: am fost pregătit pentru a îndeplini versetul care spune în Ioan 9:3 „Isus a răspuns: N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”.

“Ştiam că la 5 ani puteam să-mi leg singur şireturile, iar la 6 ani nu mai puteam”

– Ce s-a întâmplat cu tine în continuare?

– Am rămas în spital câteva săptămâni. După ce am părăsit spitalul, deşi noi eram o familie nou venită în Viena, au existat oameni care şi-au deschis casa şi inima şi ne-au primit ca şi cum am fi fost copiii lor. Atunci am înţeles ce înseamnă să ajuţi pe cineva în momente de cumpănă din viaţă.

– Pentru tine a fost o schimbare. Pentru colegii tăi, însă, ce a reprezentat atunci când, după accident, ai revenit la şcoala?

– Am avut o învăţătoare foarte deşteaptă, care le-a explicat copiilor ce pot să fac şi ce nu pot să fac. De fapt copiii au înţeles că nu o să le fie greu cu mine. Nu m-am confruntat cu nicio problemă la şcoală.

– Ai urmat o terapie.

– Da, deoarece multe lucruri se schimbaseră şi trebuia să le învăţ. Ştiam că la 5 ani puteam să-mi leg singur şireturile, iar la 6 ani nu mai puteam face acest lucru. În cadrul terapiei am început să înot o dată pe săptămână. Mergeam cu părinţii. În urma accidentului, tata îşi pierduse locul de muncă. Din tot acest rău, Dumnezeu mi-a dăruit ceva special: părinţii mei aveau mai mult timp pentru mine. Doar pentru terapie, dus-întors, făceam aproape o sută de kilometri în fiecare zi.

La 9 ani primul concurs, la 13 ani prima competiţie internaţională

– Ai parcurs mai multe terapii, dar înotul a exercitat asupra ta cea mia puternică fascinaţie.

– Ca terapie am început să practic mai multe sporturi: tenis, fotbal, dar am ales înotul pentru că mă simţeam liber în mobilitatea apei. Mi-am dorit dintotdeauna şi să ştiu să cânt la un instrument şi – în acea perioadă – s-a organizat un curs de muzică pentru începători în cadrul bisericii ,,Elim”. Trompeta era cel mai indicat instrument pentru mine, deoarece puteam să o mânuiesc mai uşor. Am cântat până în 2010 în fanfară. Fraţii Remus Seiceanu şi Octavian Luncan s-au ocupat în mod special de mine.

– Aşadar între sport si muzică ţi-ai împărţit timpul.

– La început a fost uşor deoarece nu aveam aşa multe antrenamente, dar când am atins un anumit nivel de performanţă, care necesita mai mult antrenament, nu am mai putut frecventa cu regularitate repetiţiile. La 9 ani am avut primul concurs în Salzburg, la 12 ani eram campion al Austriei şi la 13 ani am fost trimis la primul concurs internaţional, la Berlin. La 15 ani, în 2007, m-am calificat pentru Jocurile Paralimpice din Beijing, acolo unde – în 2008 – m-am clasat pe locul 6. Un an mai târziu, câştigam bronz atât la Europene, cât şi la Mondiale.

– Cea mai importantă performanţă când şi unde ai atins-o?

– A fost la Londra, anul trecut, la Jocurile Paralimpice, acolo unde am ocupat locul 4 pentru Austria. Am fost la 26 de sutimi diferenţă faţă de medaliatul cu bronz. Acest rezultat a fost pentru mine cea mai mare performanţă de până acum. În august în acest an urmează să particip la Campionatul Mondial din Canada şi îmi doresc să câştig locul 1 şi, astfel, să obţin titlul mondial.

“Mă bucur întotdeauna când văd că există creştini care excelează în sport”

– Ai cunoscut poveşti similare cu a ta?

– Am întâlnit foarte mulţi americani care îşi trăiesc credinţa, fiind o adevărată mărturie. Trec peste handicapul pe care îl au, spunând simplu: ,,Isus este puterea mea”. Am cunoscut şi înotători din România care au credinţă în Domnul Isus. Mă bucur întotdeauna când văd că există creştini care excelează în sport, fiind astfel o mărturie vie pentru cei ce sunt sănătoşi că se poate. Accidentul şi lucrarea lui Dumnezeu cu privire la persoana mea au ajuns să reprezinte un dar: la vârsta de 20 de ani am văzut aproape toată lumea, ceea ce altfel nu ar fi fost cu putinţă. Astfel, graţie acestui handicap fizic al meu, am avut şi am posibilitatea să întâlnesc mulţi oameni şi să le vorbesc despre Hristos. La Londra, de exemplu, l-am întâlnit pe austriacul Thomas Geierspichler, care are următorul motto: ,,Isus Hristos este salvarea mea şi totul este cu putinţă celui care crede”. Am discutat mai multe cu el şi ne-am bucurat împreună de Isus, care ne uneşte.

“Povestesc minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu mine şi în mine”

– De ce mergi mai departe pe această cale a sportului?

– De circa doi ani de zile trăiesc din sport, acesta fiind ,,jobul” meu. Datorită faptului că sunt plătit, am timpul necesar şi suportul financiar pentru a putea să mă antrenez 40 de ore pe săptămână. Prin realizările mele, sunt invitat la diverse activităţi din şcoli, la acţiuni ale unor organizaţii, dau interviuri şi spun istoria vieţii mele. Povestesc minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu mine şi în mine. Pot fi astfel o încurajare pentru cei care trec prin aceleaşi probleme ca şi mine.

“Mă fascinează lucrurile mici şi cum Dumnezeu poate să lucreze prin ele”

– Dincolo de sport mai e ceva în viaţa ta?

– Din octombrie 2012 sunt prezentator la ORF, unde prezint emisiunea ,,Ohne Grenzen – Das Behindertensportmagazin″ (o emisiune sportivă despre oameni cu handicap). Ţelul emisiunii este să transmită oamenilor cu handicap un mesaj: că sunt la fel de valoroşi şi au aceleaşi calităţi sportive ca şi un om fără handicap. Înainte de a fi angajat la ORF, am mărturisit de unde am această forţă de a lupta pentru succes. În anul 2009 am înţeles exact care este scopul meu în viaţă şi crescând, învăţând şi practicând studiul Bibliei, am decis în mai 2010 să închei un legământ cu Domnul în apa botezului. Pe mine mă fascinează lucrurile mici şi cum Dumnezeu poate să lucreze prin ele. S-a întâmplat la Şcoala Duminicală cu adolescenţii un eveniment. Din cauza mai multor aspecte, studiul care a fost pregătit iniţail nu s-a putut ţine şi am fost nevoiţi să improvizăm ceva. Am trăit cele mai frumoase momente împreună cu adolescenţii care şi-au deschis inima şi au mărturisit despre Isus Hristos. A fost o unitate prin care toţi am crescut şi am înţeles că atunci când lăsăm lucrurile în mâna şi în controlul lui Dumnezeu, toate devin mult mai bune decât le-am putea noi face.

– Cum slujeşti pe Dumnezeu în Biserica ,,Elim” din Viena?

– Dumnezeu mi-a dat darul de a-i învăţa pe alţii şi eu m-am implicat la grupa de adolescenţi şi cânt în grupul ,,Abiel”, format din şapte băieţi. În primul rând trebuie înţeles ce înseamnă a fi creştin şi a fi o mărturie în tot ceea ce facem. Când înţelegem şi practicăm caracteristicile unui creştin autentic, putem fi o mărturie vie la locul unde Dumnezeu ne-a aşezat.

Share.

About Author

1 Comment

Leave A Reply