Angoasa totului

0

Într-un eseu din volumul Minunea Sfântului Baudolino (Buc., Humanitas, 2000), Umberto Eco descrie reacţia unora dintre musafirii săi la vederea unei generoase biblioteci personale. Cuprinşi de buimăceală în faţa atâtor cărţi, aceştia se grăbesc să întrebe, cu naivitate şi speranţă: „Ce de cărţi! Le-aţi citit pe toate?” Ridicola întrebare ar ascunde, în opinia scriitorului, neliniştea omului în faţa cunoaşterii, chinul şi remuşcările care o însoţesc. Este iritantă, într-adevăr, ideea că nu ştim absolut totul, dar mult mai enervantă este eventualitatea ca altul să ştie, să poată şi să facă mai mult decât noi. De obicei, propria noastră ignoranţă se înscrie într-o familiaritate comodă. Putem trăi cu ea liniştiţi, consolaţi de o serie de zicale ce ne învaţă că nu e rău deloc să fii prost, ba e chiar bine, fiindcă şansa fericirii creşte proporţional cu neştiinţa omului. Pentru unii dintre noi, retardatul caritabil şi beţivul cumsecade sunt exemple ale reuşitei în viaţă şi modele de statură morală. Infirmitatea spirituală ar fi chiar un garant al dobândirii raiului, conform înţelepciunii de pahar. Ceea ce ne tulbură profund este doar posibilitatea ca alţii să fie mai inteligenţi, mai cultivaţi sau mai buni decât noi. Ne-am împăca uşor cu toate slăbiciunile şi eşecurile noastre, dacă am şti că toată lumea se află în aceeaşi situaţie. Dar existenţa excepţiei ne indispune, ne îngrijorează adânc. De aceea, calităţile şi realizările celorlalţi, pentru a fi suportate, trebuie desfiinţate, adică supuse celui mai riguros examen critic, interpretate într-un registru absolut. Nu contează ce-ai citit, dacă n-ai citit totul, n-are importanţă ce-ai făcut, dacă n-ai făcut totul, nu poţi fi superior în nici o privinţă, dacă nu reprezinţi perfecţiunea. Intelectualul trebuie să ştie absolut totul, omul bun trebuie să facă absolut totul, nu doar în viaţa sa, ci şi în a celorlalţi, omul religios nu poate fi recunoscut ca atare decât printr-un comportament infailibil. Orice fisură poate arunca în neant, în orice clipă, totul. În cazul celorlalţi, incompletitudinea este un foarte mare păcat. Pentru noi, în schimb, mediocritatea reprezintă semnul normalităţii şi al bunului simţ. Locul comun, platitudinea sunt considerate expresii candide ale sănătăţii mintale şi ale conformismului moral. Ignorantul cumsecade nu cere nimic de la sine, dar este chinuit de obsesia totalităţii în calitatea sa de spectator al faptei celorlalţi. El este în acelaşi timp un judecător absolut şi un jucător lamentabil, dar perfect mulţumit cu laurii puţinătăţii. Pentru adeptul totului, altul nostru nu este niciodată perfect, iar dacă nu este perfect, înseamnă că nu poate fi nici măcar superior. Altfel spus, el este om, este ca noi, iar acest ca noi sintetizează întreaga mizerie umană.

Ceea ce ne tulbură profund este doar posibilitatea ca alţii să fie mai inteligenţi, mai cultivaţi sau mai buni decât noi. Ne-am împăca uşor cu toate slăbiciunile şi eşecurile noastre, dacă am şti că toată lumea se află în aceeaşi situaţie. Dar existenţa excepţiei ne indispune, ne îngrijorează adânc.

Însăşi calitatea de om pare a fi pusă sub semnul întrebării în acest examen critic absolutist. Există, pe de o parte, aparenţa unor calităţi şi merite personale, care par să ne separe unii de alţii, pe de altă parte, statutul de om, ce nivelează orice posibile deosebiri. Simplul fapt de a fi om ne absolvă de toate greşelile, dar ne şi anulează orice prezumţie de superioritate într-un domeniu sau altul. Chiar şi atunci când fapta celuilalt pare superlativă, apartenenţa la sfera umanului face imposibilă recunoaşterea. Omenescul ar reprezenta suma defectelor şi cauza erorilor noastre. Inteligenţa ni se refuză, răutatea ni se scuză, cu alte cuvinte suntem atât de prost făcuţi încât marile noastre idealuri sunt permanent zdrobite. Vina nu este a noastră, desigur, ci a Creatorului însuşi, pe care nu pregetăm să-L judecăm dezinvolt, cu „modestele” noastre posibilităţi. În credinţă, la fel ca în viaţă, criticul celorlalţi este un interpret intransigent al faptelor divine, analizate după aceleaşi criterii inflexibile. Dumnezeu ar trebui să corespundă ideilor sale, să facă tot posibilul pentru a-i confirma ceea ce crede despre El, să-i îndeplinească rapid şi complet toate dorinţele, adică să facă nici mai mult, nici mai puţin decât totul. Altminteri, existenţa Sa este pusă imediat sub semnul îndoielii. Se vede, astfel, că ceea ce ar putea să pară o dovadă de modestie în faţa absolutului, prin afirmarea limitelor cunoaşterii şi ale oricărui act omenesc, nu este altceva decât negarea absolutului însuşi, prin implicita exaltare a atotputerniciei personale. Interpretul faptei altora îşi arogă drepturi divine, transferând transcendentul într-un imanent solipsist. El face figura unui mic şi ridicol înger căzut, răzvrătit anapoda în numele unui idealism al negaţiei ce-i depăşeşte, de altfel, cu mult modestele resurse. Eroul perfecţiunii celorlalţi, departe de a-şi asuma un destin, se complace în rolul cârcotaşului minor, ce-ar face totul pentru a nu face realmente nimic. În acest scop cu adevărat remarcabil el refuză a înţelege, printre altele, că a citi o singură carte înseamnă mai mult decât interogaţia asupra tuturor cărţilor citite de ceilalţi.

 Magda Wächter

Share.

About Author

Leave A Reply