Cardinalul Iuliu Hossu

0

Iuliu Hossu s-a născut în comună Milaşul Mare, plasa Teacă, aflată pe atunci în comitatul Cluj, din părinţii Ioan, preot, şi Victoria, născută Măriuţiu. Îşi face studiile în satul natal, numit în vremea aceea Milaşul Mare, apoi la Gimnaziul luteran de la Reghin, la Liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Târgu Mureş, iar clasele a V-a – a VIII-a, la Liceul Confesional din Blaj. În 1904 şi-a început studiile teologice, fiind trimis în scurt timp la Colegiul De Propagandă Fide din Roma. În 1906 a primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu. Întors în ţară, a activat la Lugoj pe rând ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar şi secretar episcopesc. În anul 1914, îl aflăm pe front, în calitate de preot militar, unde alină suferinţele celor răniţi aflaţi în spitale şi săvârşeşte slujbe la înmormântarea morţilor. Pe front militează printre soldaţi ideea înfăptuirii unităţii naţionale a românilor. Această activitate îi va fi recunoscută de Marea Adunare Naţională de la Albă Iulia de la 1 Decembrie 1918. La 3 martie 1917 a fost numit episcop în scaunul Episcopiei Gherla, rămas vacant, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu, numirea găsindu-l preot militar. La 1 Decembrie 1918, în faţa Marii Adunări Naţionale de la Albă Iulia, episcopul Iuliu Hossu s-a îmbrăţişat cu episcopul ortodox Miron Cristea, spunând următoarea frază memorabilă: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!” În încheiere, episcopul Iuliu Hossu a fost cel care, din însărcinarea Marelui Sfat Naţional Român, a dat citire Declaraţiei de la Albă Iulia, în faţa celor 100.000 de participanţi. Episcopul Iuliu Hossu, alături de alţi trei fruntaşi ardeleni (episcopul ortodox Miron Cristea – viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române –, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş) au dus la Bucureşti declaraţia de Unire, în Parlamentul României. Cu acest prilej, Episcopul Iuliu Hossu a spus:

„Dacă pentru strămoşii noştri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la Bucureşti. Acesta este Sionul Neamului Românesc…”

Iuliu Hossu a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Românilor. În anul 1924, Episcopia de Gherla a primit, cu titlu de donaţie din partea Sfântului Scaun, Biserica Minoriţilor din Cluj. Dispunând de un astfel de edificiu reprezentativ, ridicat la rangul de IPS Iuliu Hossu din cerdacul mănăstirii greco-catolice Strâmbu – 1945 catedrală, centrul Episcopiei de Gherla a fost mutat în oraşul Cluj, numele instituţiei devenind Episcopia de Cluj-Gherla. Catedrala din Gherla a primit statutul de con-catedrală. În vechiul sediu episcopal din Gherla (actualmente muzeu municipal), episcopul Iuliu Hossu a aşezat şcoala greco-catolică de institutori (învăţători), desfiinţată ulterior de autorităţile comuniste. Reşedinţa episcopală a fost mutată la Cluj, în imobilul cumpărat prin efortul episcopului Iuliu Hossu pe strada Moţilor. Tot prin grija să, Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj a fost prevăzută cu un iconostas. În calitate de senator de drept în Parlamentul României Mari, episcopul Iuliu Hossu a apărat suveranitatea şi integritatea ţării, împotriva revizionismului vremii. În decembrie 1932, în cadrul unei adunări populare, la care au participat circa 30.000 de persoane, ţinută în Piaţa Clujului, a spus:

„Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918 la Albă Iulia, când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a şters nedreptăţile veacurilor şi a restabilit dreptatea imanentă. Biruinţa acestui neam a fost biruinţa lui Dumnezeu.” Anii 1940-1944, ani în care Ardealul de Nord s-a aflat sub administraţie maghiară, l-au prins pe Iuliu Hossu la Cluj. Tot acolo s-a aflat şi în perioada de început al regimului comunist (1945-1948). S-a opus cu eroism la mascarada autointitulată întoarcerea credincioşilor greco-catolici români la Biserica Ortodoxă. La 1 octombrie 1948, a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanţilor la Adunarea de la Cluj, a celor 37 (de fapt au semnat doar 36 dintre participanţi) de preoţi greco-catolici, care urmau să hotărască ruperea greco-catolicilor români de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin şi al slugilor sale din România. La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde a fost ţinut închis, sub pază, ca şi ceilalţi episcopi greco-catolici arestaţi, în foame şi frig. Atât autorităţile comuniste cât şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus scaunul de mitropolit al Moldovei, în schimbul renunţării la credinţa catolică. Refuzând trecerea la ortodoxie, Episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950, la penitenciarul din Sighet. În anul 1955, a fost dus la Curtea de Argeş, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârşitul vieţii. Aici, s-a consacrat rugăciunii, meditaţiei şi unei munci dificile, în clandestinitate, pentru viitorul Bisericii Greco-Catolice, interzise. La 28 aprilie 1969, a fost creat cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea pentru că datorită regimului din acea vreme o astfel de titulatură, făcută public, i-ar fi făcut rău. Papa a dezvăluit faptul că episcopul Iuliu Hossu a fost creat cardinal, la scurt timp după decesul său, la 5 martie 1973. A murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”. La căpătâiul său a stat cel care a devenit următorul Cardinal român, Episcopul Alexandru Todea. Mormântul său se află în Cimitirul Bellu catolic. „În timpul liturghiei Recviem, celebrată la Paris, la 17 octombrie 1973, pentru odihna sufletului cardinalului Iuliu Hossu, cardinalul Marty spunea că «forţa Spiritului i-a dat puterea să nu se supună niciodată, să rămână un om în picioare în chiar momentul când mâinile şi picioarele erau legate”, că datorită credinţei lui tenace, «el a permis Bisericii Sale să nu moară, ea care este din 1948… o Biserică a Tăcerii.»”

Este autorul unor tulburătoare Memorii.

Elisabeta Cruceanu

Spre sfârşitul vieţii… La Nicula – 15 august 1942 în detenţie la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani

Share.

About Author

Leave A Reply