Despre români şi locul lor în Europa

0

(Continuare din nr. precedent)

Numele de popoare, ca şi cele de persoane, dacă nu sunt analizate în contextul lor istoric, pot fi înşelătoare şi pot conduce la confuzii. Nu demult, s-a reluat, pe urmele unor antecesori (mai ales ale lui Nicolae Iorga, care rezolvase în linii mari chestiunea), tema componentei etnice cumane a românilor timpurii. Dl. Neagu Djuvara spune de-a dreptul că, din pricina numelui, Basarab I ar fi fost cuman. Mai întâi, cei mai avizaţi lingvişti susţin că „Basaraba” este un nume compus de origine pecenegă şi nu cumană. În al doilea rând, numele nu relevă întotdeauna etnia purtătorului său, fiindcă şi numele circulă şi se dau, foarte des, după modă sau după tradiţie ori după cei puternici, după modele. Aproape toţi voievozii noştri întemeietori şi urmaşii lor, ca şi marii boieri poartă nume slave, deşi ei erau, cu siguranţă, români şi vorbeau între ei româneşte. Dacă ne-am ghida exclusiv după aceste nume – Dragoş, Bogdan, Dan, Radu, Mircea, Stoica, Vlad etc. – i-am declara nonşalant slavi. Dar ei nu cunoşteau – cei mai mulţi – nici măcar slavona, care era o limbă a bisericii şi a culturii, a cancelariilor, îndeplinind rolul latinei din Occident. De altfel, şi componenta slavă din etnia, limba şi cultura românească este puţin cunoscută la nivelul publicului larg, fiind uneori complet minimalizată, iar alteori exagerată. Iar despre etnogeneza şi despre specificul românilor – cum spuneam – în Europa circulă cel mai adesea clişee. Observăm adesea cât de puţină lume ştie câteva adevăruri fundamentale în legătură cu românii, cu trecutul şi cu prezentul lor: în ciuda impresiei că reprezentăm o cantitate neglijabilă, românii sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei, fiind format din peste 25 de milioane de oameni (împreună, românii din România, din Republica Moldova, din Balcani etc.). Românii mai sunt singurul popor romanic din această regiune, singurii moştenitori ai romanităţii orientale. Imperiul roman s-a întins până departe în răsărit, la gurile Dunării şi dincolo de ele, dar noi am rămas singurul popor de aici care mai poartă amintirea Romei. Românii sunt singurul popor romanic vechi, izolat astăzi de marea masă a latinităţii. Portughezii sunt vecini cu spaniolii, spaniolii cu catalanii, aceştia cu provensalii şi cu francezii, francezii cu italienii etc. Până şi izolaţii romanşi (ladini) din Munţii Elveţiei sunt mai aproape de masa latinităţii. Românii sunt singurul popor romanic la geneza căruia au contribuit slavii (la popoarele romanice occidentale, acest rol l-au avut germanicii) şi singurul a cărui limbă are un superstrat slav. La popoarele romanice din Occident, slavismul şi slavonia nu au avut niciun rol. La noi, ele sunt componente destul de puternice, deopotrivă etnic şi lingvistic. Perechile de cuvinte – unul de origine latină şi altul de sorginte slavă – care denumesc aceleaşi realităţi ori realităţi echivalente, sunt grăitoare în acest sens: jude-cnez, ducă-voievod, domn-stăpân, dregător-boier, sat-obşte etc. Latinitatea este însă de departe dominantă şi ne-a marcat pentru vecie destinul şi locul în Europa, îndeosebi în Oltenia, adică acolo unde stăpânirea romană a fost activă, efectivă şi îndelungată. Cuvinte tulburătoare, păstrate numai în Transilvania, mai ales în Transilvania ori răspândite dinspre Transilvania, arată cât de puternic a fost nucleul etnogenezei şi glotogenezei în fortăreaţa intracarpatică, înconjurată de munţi „precum zidul o cetate”, după expresia lui Nicolae Bălcescu. Aşa sunt secure, păcurar, nea, ai (usturoi), cucurbătă, curechi etc. Mai este unul, care poartă în el o întreagă istorie, anume arină, cu sensul de nisip, provenit din latinescul arena. Numai în arenele romane era mult nisip, peste care se revărsa sudoarea şi sângele animalelor şi oamenilor sacrificaţi. M-am mirat mult, student fiind, citindu-i pe Sextil Puşcariu şi pe Nicolae Drăganu, cum şi cuvintele au propria istorie şi cât de mult pot lumina aceste istorii ale termenilor istoria generală. Românii sunt singurul popor romanic de confesiune creştină răsăriteană. Este bine s-o numim aşa, confesiune şi nu religie şi răsăriteană sau bizantină şi nu, dintru început, ortodoxă. Termenul de „ortodox”, deşi vechi, s-a aplicat iniţial întregii credinţe creştine, de oriunde. La fel stau lucrurile şi cu termenul de „catolic”. De aceea, în Evul Mediu, pentru binomul ortodox-catolic, este Simbolul ordinul Dragonului mai potrivit să folosim perechea bizantin (grec, răsăritean) – latin (occidental, roman). Fiind şi romanici şi ortodocşi, apărem în ochii multora drept o ciudăţenie. Adesea, lumea se întreabă cum s-a putut întâmpla această minune. Mai mult, suntem singurul popor romanic a cărui elită a avut în Evul Mediu drept limbă de cult, de cancelarie şi de cultură limba slavonă! Suntem singurul popor romanic european care a trăit, vreme de peste patru decenii, experienţa comunistă! Singurul popor romanic care este confundat mai nou, în ultimele decenii, cu poporul romilor! Prima întrebare pe care mi-a pus-o, în urmă mai mulţi ani, o doamnă (profesor de drept civil), după o conferinţă ţinută în Franţa, a fost: cum de sunteţi român şi sunteţi aşa de alb?! Mai suntem, din păcate, poporul romanic cel mai puţin cunoscut în Occident şi singurul popor romanic asociat cu un vampir, Dracula. Prin urmare, istoria şi identitatea noastră aşteaptă încă să fie relevate în Europa şi în lume. Singurul lucru care ne poate consola este că nici alţii, destul de mulţi, nu sunt mai bine cunoscuţi, că şi despre alţii circulă clişee, neadevăruri şi mituri. Însă măcar faptul că suntem un popor romanic, moştenitor al romanităţii orientale, trebuie să se înţeleagă în Europa. Dacă s-ar întâmpla aceasta, nu s-ar mai mira nimeni de ce învăţăm mai uşor decât alţii italiana! De asemenea, ar fi bine să le spunem altora că ne-am format normal, ca orice popor romanic (şi nu printr-o minune), că am supravieţuit în această parte de lume destul de greu, înconjuraţi de o „mare slavă”, dar am rămas şi suntem! Nicolae Iorga a spus că suntem „o enclavă latină la porţile Orientului” sau „o insulă de romanitate într-o mare slavă”. E adevărat că maghiarii nu sunt slavi, ci fino-ungrici, dar tot neromanici rămân, cu specificul lor, foarte departe, mai ales sub aspect lingvistic, de latinitate. Popoarele romanice occidentale, care au avut în Evul Mediu drept limbă a cultului, a culturii şi a bisericii latina, au profitat de acest fapt, primenindu-şi mereu limbile vorbite cu noi latinisme şi întărind astfel latinitatea acestor limbi. La noi s-a întâmplat contrariul: limba noastră romanică a trebuit să împrumute cuvinte slavone în Evul Mediu, fiindcă slavona era folosită în scris de către elite. Aşa am luat cuvinte precum vlădică, slujbă, odăjdii, milă, milostenie, miluire, izbăvire, duh, slavă etc. Unele nu au prins şi au devenit repede arhaisme, dar altele s-u încetăţenit şi se folosesc şi astăzi. „Vlădică” are o istorie frumoasă, fiindcă provine din „vlasti”, care însemna putere, inclusiv laică. Or la noi, mai ales în Transilvania, capii religioşi erau şi lideri politici, ceea ce acoperă foarte bine esenţa etimologică a acestui termen. Din multe privinţe însă, influenţa slavă ne-a făcut mai bogaţi şi mai interesanţi. De altfel, şi unele popoare slave, devenite catolice, au cunoscut un proces analog. Cehii, polonezii, croaţii, slovenii, slovacii sunt slavi care au avut drept limbă cultă latina, suferind consecinţele de rigoare. Totuşi, pentru foarte mulţi rămâne capitală întrebarea: cum am ajuns noi, romanici fiind, la confesiunea creştină răsăriteană? Am ajuns astfel nu atât din pricina istoriei, cât a geografiei! Să ne gândim că după ce prima Romă, marea Romă sau Roma eternă, unde odinioară „duceau toate drumurile”, şi-a trăit cumva rolul istoric din antichitate, capitala lumii s-a mutat în noua Romă, în oraşul lui Constantin (vechiul Bizantion). Astfel, noi, sub aspect geografic, am fost mai aproape de noua Romă decât de cea veche, iar această nouă Romă a început să trăiască credinţa în formă proprie. Au venit apoi masele de migratori slavi care, în 602, au frânt frontiera Dunării, s-au revărsat în toată Peninsula Balcanică şi au creat un fel de perdea, un fel de barieră între noi şi ambele Rome. Astfel, ne-am pomenit creştinaţi în haină latină, dar fără o biserică canonică, organizată după rânduiala recunoscută. Modelul de organizare a bisericii, în toată Europa, nu putea veni decât din două locuri, dinspre Roma sau dinspre Constantinopol. Or noi nu mai aveam legături directe de comunicare cu niciunul dintre aceste centre, fiind izolaţi şi situaţi departe de ele. Primul popor din jurul nostru care şi-a organizat o biserică canonică au fost bulgarii, în legătură cu marele centru de consacrare şi de legitimare de la Constantinopol. Noi aveam biserica noastră, slujită de preoţi şi chiar de episcopi, dar era vorba despre o biserică populară, unde regulile era laxe şi tradiţionale, fără recunoaştere din partea ierarhiei superioare. Strămoşii noştri se rugau în mărunte biserici de lemn, dar şi în aer liber, pe mese ale altarului sfinţite ad hoc, respectând esenţa bisericii primare, cea de adunare şi nu cea de clădire (ecclesia înseamnă adunare). Bulgarii (slavizaţi doar parţial) s-au creştinat la 864, când unul dintre conducătorii lor (cu rangul de han), pe numele său turanic de Boris, s-a creştinat şi a primit prin botez numele de Mihail, alături de titlul de ţar (cuvântul de ţar vine, ca şi kaiser, din Caesar). Sub acest ţar Mihail s-a organizat biserica bulgară, în legătură cu Marea Biserică de la Constantinopol. Astfel începea istoria primului ţarat bulgar, care a cunoscut o expansiune militară şi politică inclusiv la nord de Dunăre şi chiar mai departe, dincolo de Carpaţi, în Transilvania, până la valea Mureşului. Nu a fost o stăpânire îndelungată şi nici o dominaţie peste tot efectivă, dar a fost destul pentru ca biserica românilor să urmeze exemplul bulgarilor, exemplul bisericii bulgare. Or limba bisericii bulgare era slavona, iar alfabetul folosit era cel chirilic, întemeiat de fraţii Chiril şi Metodiu. Astfel, organizarea bisericii noastre de rit bizantin s-a făcut în veşminte slave, după cum era modelul în această parte a Europei. Aşa, deşi creştinaţi în formă latină, cu misionari veniţi de la sud de Dunăre, din prima Romă şi cu mesajul acestei Rome originare, am ajuns să ne organizăm biserica după modelul bulgaro-slav. Iar acest model a supravieţuit printre noi până în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Am început să înlocuim limba slavonă din cancelarii, din cultură şi din biserică cu limba română abia începând din secolul al XVI-lea, dar am sfârşit acest proces abia în secolul al XIX-lea, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Marele lingvist român basarabean Eugenio Coşeriu a studiat modul cum era privită limba română în Occident în secolul al XVI-lea, atunci când se scriau primele variante de Tatăl Nostru, în româneşte, cu litere latine şi chirilice. În secolul al XVIII-lea, Biserica Română Unită şi reprezentanţii săi cărturari (Scoala Ardeleană) ne-au readus pentru vecie spre Roma cea autentică, spre rădăcinile noastre şi spre fiinţa cea adevărată. Am conservat astfel cu statornicie moştenirea latină, dar şi cu o  pecete răsăriteană destul de puternică. În toată această oscilaţie a noastră între Apus şi Răsărit, pe care unii eu o văd ca pe o indecizie sau nehotărâre, eu o văd un dar divin, fiindcă am putut deveni o punte de legătură între Occident şi Orient. Chiar şi astăzi, dacă există un popor capabil să înţeleagă Europa în ansamblul său, de la Atlantic la Urali, atunci noi suntem aceia, prin dubla noastră tradiţie. Sunt specialişti occidentali – unul cunoscut fost Samuel Huntington – care trasează graniţe precise între Europa Occidentală (catolică şi protestantă, prosperă) şi Europa Răsăriteană (ortodoxă, letargică şi săracă), când de fapt nu este vorba despre o graniţă, ci despre o foarte consistentă zonă de interferenţă, în care cele două Europe nu se despart, ci se unesc! La noi, este singurul loc din Europa unde tradiţia apuseană se îmbină cu cea răsăriteană, unde bisericile romanice, gotice şi renascentiste şi întâlnesc cu cele bizantine, cu sinagogile şi chiar cu moscheile. Stilul moldovenesc, prin care s-a ilustrat arta noastră medievală şi pictura bizantină, conţine elemente arhitecturale gotice, venite dinspre Apus. Când Michelangelo şi elevii săi pictau Capela Sixtină, anonimii zugravi moldoveni pictau Voroneţul, şi Arbore, şi Suceviţa, oferind lumii valori artistice echivalente. La Feleacu, în hotarul Clujului, Stefan cel Mare ctitorea, spre finele secolului al XV-lea, biserică episcopală şi mitropolitană, într-un stil gotic românesc, adaptat nevoilor locurilor şi oamenilor. Prin urmare, nu ne rămâne decât să ne cunoaştem mai bine, ca să ne regăsim locul în Europa şi să ne preţuim reciproc. Noi trebuie să avem, sau să ne reactivăm o clasă intelectuală demnă şi conştientă, care să aducă aminte lumii aceste lucruri, să le prezinte fără ostentaţie şi orgolii, cu seninătate şi bunăvoinţă, respectând şi acceptând valorile fiecărui popor. Astăzi, numai într-un asemenea concept putem trăi. Dacă ne ignorăm unii pe alţii, dacă ne ironizăm – cel mai uşor lucru pe lumea asta este să fii ironic, mai ales cu cei slabi – atunci şi viaţa ne va lua pe noi în glumă şi ne va marginaliza. Important este să încercăm să păstrăm mereu un echilibru, să ne cultivăm şi să ne păstrăm demnitatea, onestitatea şi doar atâta mândrie câtă este necesară. Trebuie să fim convinşi că nu am avut o istorie extraordinară, dar că am avut una care merită atenţie! Am avut o istorie firească, ca toate popoarele din jurul nostru, şi cu bune, şi cu rele. Avem gesturi istorice sublime, cu care ne putem mândri şi avem altele, comune sau chiar laşe, care ne-au condus în impasuri. Este eronat să ne lăudăm cu o istorie albă şi imaculată, plină de eroisme, dar la fel de greşit este să ne prezentăm drept cei mai umili sau mai josnici dintre oameni. S-au scris eseuri critice la adresa românilor – mai ales de către români – producţii care au şocat şi au fost la modă pentru o vreme, dar au pălit apoi sub greutatea adevărului şi a firescului. Nu am fost nici eroii universului, dar nici o masă informă şi gelatinoasă, fără idealuri şi idei! Un astfel de analist, de exemplu, jura prin anii ’90 ai secolului trecut că nu vom intra niciodată în Europa cu Eminescu, demn de a fi aruncat la “debaraua istoriei”. Iată că am intrat, poate nu prea glorios, dar şi cu Eminescu, şi cu Enescu, şi cu Creangă, Eliade ori Caragiale! Adică am intrat cu ceea ce ne-a consacrat. Secretul nu este de a renunţa la anumite valori – considerate de unii, grăbit, neeuropene – ci de a ne face cunoscuţi cu aceste valori pe care le avem. Este important să încercăm să fim oameni normali, într-o lume pe care am dori-o normală, deşi nu reuşeşte întotdeauna să fie. Astfel, Europa ne va cunoaşte şi ne va aprecia aşa cum suntem.

 Acad. prof. Ioan-Aurel Pop

Share.

About Author

Leave A Reply