Despre români şi locul lor în Europa

0

Fireşte, vă întrebaţi, poate, ce rost are să mai scriem despre locul românilor în Europa, temă care este pentru mulţi un loc comun. Sunt, totuşi, destule motive de a relua meditaţia asupra acestui subiect, mai ales acum, când Europa este plină de români. Oare este de bine să ne răspândim aşa prin lume? Nu ştiu exact cum să răspund la această întrebare, dar ştiu că multe popoare, dintre cele mai civilizate şi mai pline de viaţă – englezi, spanioli, francezi, italieni, portughezi, olandezi, belgieni, irlandezi, chinezi, indieni etc. – sunt mai peste tot. Ei duc un mesaj acolo unde se află, se fac cunoscuţi, se afirmă, uneori în bine, alteori în rău. Sunt adesea întrebaţi cine sunt şi de unde vin.

În şederea mea îndelungată în Italia, ca director al Casei Române din Veneţia şi profesor asociat al Universităţii din oraşul şi statul numit cu mândrie Serenissima, am fost întrebat în diferite medii, inclusiv universitare şi academice, de ce învaţă românii aşa de bine şi de uşor italiana. Răspunsul dat de mulţi dintre cei aşa de curioşi era unul frumos şi generos pentru orgoliul nostru: românii au talent la limbi străine. Pe urmă venea, dinspre mine, povestea întreagă a latinităţii noastre, pe care, din calculele mele, cam zece la sută dintre italieni o cunoşteau (şi aceştia destul de vag). Aceasta este o problemă care m-a determinat mereu să reflectez la locul nostru în Europa.

O altă împrejurare care ne poate da ghes este situaţia mai recentă, legată de românii de pe Valea Timocului, despre care autorităţile sârbeşti preferă să spună că sunt vlahi şi nu români! De mai multe ori, nu neapărat în Italia, ci în Franţa sau Germania, am fost întrebat de ce avem noi, românii, două nume, de ce ne zic unii vlahi şi alţii români, şi de ce în Serbia sunt două minorităţi, una vlahă şi una română. ªi mai grav este faptul că unii contemporani, în Europa unită a celor 27 de state, cred că poporul nostru s-a chemat până la un timp vlah (valah), iar abia apoi român, că numele de român şi de România sunt „inventate” recent, din raţiuni politice şi naţionaliste! Legat de această chestiune, oare ne-am gândit vreodată câte popoare din Europa au mai multe nume ori cel puţin două, unul venit dinspre interior, din sânul poporului respectiv, iar altul dat de străini? Să ne amintim că germanii se cheamă pe sine, invariabil, Deutschen, în vreme ce noi le zicem germani (din latineşte) sau nemţi (din slavă), francezii le spun Allemands, italienii – Tedeschi etc. Ungurii se numesc pe sine magyarok, dar francezii le spun Hongrois, englezii Hungarians, germanii Ungarn, italienii Ungheresi aşa mai departe. Niciodată, un ungur obişnuit nu va spune despre el că este ungur, ci îşi va spune magyar. Situaţia este identică şi în privinţa grecilor (care pentru ei sunt eleni), a albanezilor, a finlandezilor, a polonezilor, a sârbilor, a irlandezilor etc. Prin urmare, nu este nimic extraordinar în privinţa românilor: şi ei, aidoma foarte multor popoare, au un nume pe care şi l-au dat ei înşişi, de la origini sau din vechime (acela de „rumâni”, devenit de la Renaştere încoace şi „români”) şi un altul (cu multe variante) dat de străini. Ambele aceste nume poartă în ele amintirea Romei sau a romanităţii (a latinităţii). Este clar că numele de „rumân” bine de la latinescul Romanus, acesta suferind transformarea fonetică a vocalei „o” dintre două consoane, specifică limbii române (nominen – nume,  rogationem – rugăciune, dolorem – durere, colorem – culoare, sorores –surori, surate etc.).Străinii însă nune-au spus niciodată aşa, ci ne-au numit, de-a lungul întregii epoci medievale şi moderne, până recent, în secolul al XIX-lea, blaci, vlahi, valahi, volohi, olahok, ulaghi, ilaci etc., toate derivate de la numele primului trib celtic (galic) romanizat – volcae –, fapt petrecut după cucerirea Galiei de către Iulius Caesar. Volcae (Vlocae) a ajuns să însemne, inclusiv în Occident, vorbitor de limbă neolatină, romanic.Cum în Europa Centrală şi Orientală, singurii moştenitori ai latinităţii răsăritene au rămas românii, numele de vlah li s-a aplicat lor, încă din secolele IX-X. Astfel, cele două nume (cel de rumân şi cel de vlah) arată împreună, în felul lor, că suntem latini. Foarte evident este acest lucru în limba maghiară, în care românii sunt chemaţi olahok, iar italienii olaszok, fapt care arată că, de la început, poporul vecin i-a considerat pe români şi pe italieni rude, descinşi din aceiaşi strămoşi. Românii însă, de oriunde, nu s-au numit pe sine vlahi sau cu derivate din acest termen. Doar în Balcani, foarte târziu, după ce, secole la rând, grecii, bulgarii, sârbii ori croaţii au folosit termenul de vlah, au început şi aromânii, românii megleniţi şi cu istroromânii să-l cunoască şi să-l folosească uneori. În timp, noţiunea de vlah a căpătat şi alte sensuri (colaterale şi limitate), toate derivate însă din vechiul înţeles etnic de urmaş al romanilor şi de român. Toţi românii sau numit pe sine, mereu, dincolo de denumirile regionale existente, cu menţionatul cuvânt care poartă în el amintirea Romei. Ideea, vehiculată de unii, că numele de rumân ar fi mai nou decât cel de vlah, este eronată. Este natural ca numele de vlah (blac) să apară mai timpuriu în surse, fiindcă aceste surse sunt elaborate în cancelarii străine, de către străini, în limbi liturgice sau oficiale (greaca, latina, slavona). Dar şi menţiunile numelui de român (rumân) sunt destul de timpurii. Prima cunoscută, relevată recent, păstrată sub forma unui genitiv plural (Rumenorum), datează de la 1194, din vremea domniei regelui ungar Bela al III-lea, a doua, provenită din mediile italiene, este din 1314, iar a treia, născută în ambianţa papală, s-a elaborat la 1345, când în Ţara Românească domnea Basarab I. Românii erau numiţi atunci – în condiţiile unei anumite propagande catolice – cu dublul lor nume, adică Olachi Romani, semn că, în mediile cele mai informate din Apus, se cunoştea dualitatea de care am vorbit.

(Va urma)

L Acad. prof. Ioan-Aurel Pop

Share.

About Author

Leave A Reply