Emese Dörfler-Antal „Când în faţa mea se închide o uşă, se deschid 4 ferestre”

0

(Interviu realizat de Andreea Marin Banica pentru revista Business Women)

Pentru o fată pare mai potrivit dansul pe gheaţă, tu însă ai preferat patinajul de viteză…

Da, să-ţi povestesc… eram o familie mare, ne petreceam întotdeauna Crăciunul la Sovata. În noaptea de 24 decembrie, unchiul meu a stropit cu apă zăpada şi astfel verişoarele şi verii mei au putut să patineze pe gheaţă. Stăteam la fereastră la etajul 4 şi aproape că mi s-a rupt inima pentru că nu aveam ghete de patinaj. Dimineaţa, am luat patinele demontabile ale vărului meu şi le-am înşurubat pe pantofii mei. Toată ziua am petrecut-o în faţa blocului, pe micul teren de patinaj. Cândva, nu mai ştiu când, am primit de la părinţii mei patinele dorite şi tata m-a dus în Târgu Mureş pe un teren adevărat de patinaj. A plătit 2 lei: un leu pentru bomboana Kojak şi un leu pentru garderobă şi pentru un ceai. El a plecat acasă, avea treabă. După două ore, eu m-amîntors acasă cu prima mea diplomă: câştigasem alergarea de 50 m. Aveam 10 ani, dar concurasem la clasa de 14 ani! Începând din acea zi nu am mai vrut să cânt la xilofon, ci am vrut să merg în fiecare zi la club, să patinez. Astăzi ştiu precis: nu mă interesa să câştig, ceea ce mă interesa era alunecarea pe gheaţă, acest sentiment mlădios care îmi transmitea o linişte interioară. La primul meu concurs pe patine cu rotile, m-am oprit înainte de linia de sosire şi am aşteptat-o pe concurenta mea, deoarece îmi era milă de ea, îmi părea rău că ea nu poate să câştige. Eram pur şi simplu mai rapidă. Acest fel de a privi lucrurile l-am păstrat, în parte, în viaţă. E o însuşire care imprimă şi menţine angajamentul meu social. Mai târziu, la concursurile mari, la Jocurile Olimpice, la Cupele Mondiale sau la Campionatele Mondiale, mi-am însuşit un egoism sănătos, care m-a ajutat să am succes în sport. Acesta este un criteriu valabil şi pentru viaţa de afaceri. Dar cu siguranţă ceea ce mă face fericită în viaţă este să împart cu alţii şi să îi ajut pe cei mai slabi.

Aveai puţin peste 10 ani când Nadia Comăneci evolua la Jocurile Olimpice. A fost un model pentru tine?

Da, o urmăream asemenea tuturor românilor şi mi-am spus atunci: „Vreau şi eu la Jocurile Olimpice!” – o dorinţă a inimii, care s-a împlinit apoi chiar de două ori! Părinţii mei nu au fost niciodată sportivi sau renumiţi. Ei au fost muncitori şi au ştiut să-mi arate drumul în viaţă. De mers pe acest drum am învăţat să merg singură. Astăzi ştiu că dragostea şi numai dragostea pe care am primit-o de la ei a făcut din mine omul care sunt acum. Nici un ban, nici o avere nu ar fi putut face din mine ceea ce sunt azi. Acea pâine cu untură şi cu castraveţi muraţi preparată cu dragoste, credinţa şi încrederea în visurile mele secrete şi sentimentul de ocrotire pe care mi le-au dat familia, vecinii şi prietenii, toate acestea m-au ajutat să ajung la succes.

Cum ai ajuns să trăieşti în Austria?

În 1988, am cunoscut în Kiev, la Campionatele Mondiale de juniori, un patinator de viteză austriac. Ne-am îndrăgostit şi el a venit apoi des în România pentru a mă vizita. Dar la noi acasă era o adevărată oroare să ai un prieten din vest. Tatăl meu a fost bătut pentru aceasta şi Securitatea mi-a urmărit familia. Nu vreau să descriu aici ororile acelor vremuri, mă costă timp şi sentimente şi oricum nu mai pot să schimb ceea ce a fost, nu obişnuiesc să sap în răni vindecate. Mai bine folosesc aceste momente pentru a descrie ceea ce este frumos în viaţa mea. Prietenul meu şi cu mine doream să locuim împreună. Iubirea din tinereţe a învins şi el m-a ascuns în maşină şi m-a trecut ilegal în Austria. Întâi am încercat să fugim cu bicicleta, dar atunci am fost prinşi la frontiera dintre Austria şi Ungaria. Cei de la postul de control de la frontiera austriacă au fost drăguţi cu noi şi ne-au trimis la frontiera cu Cehia. Acolo am fost prinşi din nou şi după aceea am fost trimişi cu maşina pe la Sopron peste graniţă. Am ajuns în Kärnten, un land în care era la putere un politician renumit, Jörg Haider. S-a spus întotdeauna că el urăşte străinii. Eu am cunoscut la el exact contrariul. Ceea ce îl interesa nu era faptul că Austria primeşte o sportivă bună din România. El a văzut omul din mine. M-a susţinut deoarece eram o sportivă bună, aveam obiective, doream cu toată inima să particip la Jocurile Olimpice pentru Austria şi să accept ţara nouă ca pe o a doua patrie a mea. Atunci figuram printre primele trei clasate în Cupa Mondială şi aveam toate şansele să cuceresc o medalie la Jocurile Olimpice. Trebuie să menţionez că între timp am mai mers acasă, deoarece nu mă puteam acomoda cu luxul din Austria. Era pur şi simplu prea mult pentru mine. Era prea pestriţ, prea mult, şi mie îmi era frică de faptul că nu voi putea face faţă. Atâtea paste de dinţi nu văzusem niciodată şi am mâncat banane cu kilogramul. Mi-am cumpărat primii jeans şi primii pantofi de sport Adidas. Era frumos, dar era şi prea mult, totodată.

Cât de grea a fost adaptarea în noua ta comunitate? Cum ai fost acceptată ca străin într-o ţară cu o cultură diferită?

După câteva săptămâni după revoluţia din România, unde aproape că am fost împuşcată, m-am întors înapoi în Austria cu scopul de a câştiga la Jocurile Olimpice. Am primit imediat cetăţenia austriacă, Jörg Haider şi prefectul landului Kärnten, Christoph Zernato, m-au susţinut, Asociaţia austriacă a plătit Asociaţiei române pentru a mă elibera de obligaţii suma de 15.000 şilingi, dar cu o săptămână înainte de Jocurile Olimpice, România a luat o altă hotărâre şi mi s-a interzis să concurez pentru Austria. Deşi România a păstrat banii, mie nu mi s-a dat liber să concurez pentru Austria. Cei din politică din Austria m-au rugat să accept propunerea României şi să particip la Olimpiadă, dar eu eram tânără şi fusesem vătămată sufleteşte. Eram furioasă şi am spus că eu iau startul pentru Austria sau rămân acasă. Medaliile nu mă interesau. Am fost „mândră” la momentul nepotrivit. Astăzi gândesc altfel: ar fi trebuit să iau startul, era vorba de sport, de succesul şi de ţara mea, nu de o mână de oameni şi de decizia lor nedreaptă. A fost într-adevăr o greşeală, dar cine ştie pentru ce a fost bună această greşeală? Totul are un sens în viaţă. Un an mai târziu am fost aleasă Sportiva Anului în landul Kärnten. Nu am simţit niciodată acolo ură faţă de străini. Atunci când am primit cetăţenia austriacă, eu am mulţumitîn limba ţării, în limba germană. Mai mulţi dintre ceilalţi sportivi au mulţumit la festivitatea de acordare a cetăţeniei cu „Thank you”. Eu am crescut bilingv şi le sunt recunoscătoare părinţilor mei pentru faptul că au avut grijă ca eu să stăpânesc aproape perfect limba patriei mele, limba română.

Am văzut respectul de care te bucuri astăzi în Austria. Fără să exagerez, am văzut în tine un adevărat ambasador pentru România. Cum este viaţa ta departe de locul în care te-ai născut?

Sunt căsătorită de 13 ani cu Dietmar Dörfler, un tirolez incredibil, căruia îi plac sarmalele şi mămăliguţa cu brânză. El este îngerul meu, care mă susţine necondiţionat şi iubeşte originea şi mentalitatea mea, deopotrivă română şi maghiară. Părinţii mei trăiesc de mai mult de 6 luni la noi, şi cu cât vor înainta în vârstă, cu atât vor rămâne mai mult alături de noi. Ei au sănătatea fragilă, dar pot să râdă aşa de minunat, şi când merg pe stradă se mai ţin încă de mână. Sunt puternici şi datorită lor eu cred în minuni. Îmi sunt pur şi simplu dragi şi ei au construit fundamentul vieţii mele. M-am lăsat de patinaj înainte de Olimpiada din Turin, acum şase ani. De atunci, sunt antrenoare de patinaj viteză pentru copii din Tirol, am o agenţie, Experts on Speed (www.expertsonspeed.at) şi organizez evenimente sportive, dar sunt şi translator oficial la Tribunal. Lucrez în cadrul clubului nostru împreună cu Rio, partenerul şi prietenul meu, sportiv renumit de talie mondială (n.r. Christian Rijavec, alias Rio, multiplu Campion Mondial şi European în disciplina sportivă Freestyle), dedicându-ne copiilor cu handicap, şi aşa ne-a venit ideea să organizăm evenimentul care a crescut de la an la an, Gala „Life Goes On”. Lucrăm ca voluntari pentru acest eveniment, pentru că toţi banii adunaţi îi donăm oamenilor săraci sau bolnavi din Tirol şi de peste hotare, inclusiv din România. Nimeni nu ne poate plăti în bani zâmbetul şi fericirea oamenilor pentru care donăm şi personalităţile pe care le cunoaştem an de an, când le oferim binemeritate trofee. În afara acestui eveniment, am proiecte de integrare în Austria. Am fost premiată în 2008 cu MIA Award (Migrations Award) de către preşedintele ţării, Dr. Heinz Fischer, pentru că m-am încadrat în această lume din vest şi consideră că sunt un exemplu pentru străinii şi localnicii din Austria. Pledez pentru multilingvism, pentru că şi eu am crescut cu limba ţării mele, limba română, şi cu limba maghiară. Stiu că este ceva deosebit ca un om să vorbească mai multe limbi. Limba estesufletul culturii unei ţări. Dacă nu vorbeşti limba ţării unde trăieşti, nu ai şansa să-i iubeşti cultura aşa cum se cuvine şi nu te poţi integra cu adevărat. A trăi într-o altă ţară nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi identitatea. Eu încerc să fac un mix din toate mentalităţile pe care le cunosc, pentru mine însămi şi pentru oamenii dragi din jurul meu. Gândul meu pentru românii de pretutindeni este: „fiţi mândri de originea pe care o aveţi, oriunde aţi trai în lume!”.

E frumos să te uiţi în urmă şi să realizezi că, după o carieră de 20 de ani de patinaj viteză, eşti posesoare a câtorva medalii la Cupa Mondială, la Campionatele Mondiale…

Am fost de mai multe ori campioană a Austriei şi am fost până la vârsta de 18 ani de mai multe ori campioană a României la patinaj viteză. Am participat la două Jocuri Olimpice pentru Austria şi am fost clasată printre primele 12 locuri. Câteva dintre proiectele mele de integrare au fost premiate de către Statul Austriac. Proiectul meu de suflet este „Sportul nu cunoaşte frontiere”. Eu pledez pentru multilingvism şi pentru pace. În 2011, va funcţiona în Austria un Secretariat de stat pentru integrare şi acolo am fost numită ca fiind una dintre primele candidate. E tare frumos să vorbeşti mai multe limbi, să iubeşti cultura ţării în care trăieşti la fel cum iubeşti limba ţării natale şi, împreună cu cei care gândesc la fel ca tine, să poţi să întreprinzi ceva pentru binele oamenilor. Trebuie să spun, ca străină nu îmi este întotdeauna uşor, deoarece mulţi consideră că dacă vii din România eşti pur şi simplu inferior unui om din ţările de apus. De multe ori sunt victima unei discriminări exercitate într-o manieră subtilă, dar, aşa cum se zice, ceea ce nu mă omoară mă face mai puternică. Pretutindeni în lume se găsesc oameni buni şi răi. Eu am învăţat că nu trebuie ca toţi să mă placă. Nu am pierdut identitatea mea de unguroaică din România şi sunt mândră de patria mea natală. Pentru mine, integrarea este în ordine atâta timp cât pot să îmi păstrez identitatea. Tot ce merge peste aceasta reprezintă pentru mine discriminare. Am norocul să posed bogăţie sufletească, să cunosc mai multe mentalităţi şi să vorbesc mai multe limbi. Într-una din zile, Preşedintele Austriei, Dr. Heinz Fischer, m-a întrebat ce fac în timpul meu liber. Eu am spus: „încerc să îi integrez pe tirolezi în Austria”. Tirolezii sunt un pic asemănători secuilor. Munţii închid orizontul în faţa lor şi ei sunt câteodată foarte încăpăţânaţi. Se deschid greu şi acceptă noul încet, treptat. Dar aşa ca secuii, ei sunt oameni în care poţi avea încredere, şi atunci când s-au deschis împart cu tine tot ce au ei mai drag. „Sportul nu cunoaşte frontiere” este un proiect austriac al meu care are loc anual, aici eu motivez oameni de origini diferite sau cu handicap să practice sportul, deoarece sportul, la fel ca arta şi cultura, nu cunoaşte frontiere. Frontierele se nasc numai în inimile oamenilor şi nu pe hartă.

Cum hotărâţi către cine vor merge banii pe care îi adunaţi anual din donaţii?

Noi adunăm bani pentru oamenicărora le merge mai rău decât nouă,pentru oameni care au suferit olovitură de soartă şi care doresc să se pună din nou pe picioare. Multe personalităţi ale vieţii publice sunt alături de noi, iar în 2011 vom organiza „Life goes on” la Viena, în Wiener Hofburg. Echipa noastră este mică şi foarte capabilă. Fiecare lucrează seara, după ce i s-a terminat ziua de lucru, şi ultimele săptămâni înainte de Event se lucrează întradevăr foarte intens. Prietenii şi familia ajută cum pot. Mama mea s-a îmbolnăvit în septembrie, în timp ce se afla în România, şi am adus-o cu ambulanţa la Innsbruck cu câteva ile înainte de Gală. A fost internată în spital şi eu lucram lângă ea zi şi noapte la calculatorul meu. A fost foarte greu, dar se pare că totul merge atunci când există voinţă. Colegul meu Christian a venit la spital şi am desfăcut pur şi simplu biroul nostru mobil lângă patul mamei mele. Echipa mea a fost alături de mine în fiecare secundă. Cu toată supărarea pe care o aveam în suflet, am avut puterea să şi râdem şi am lucrat cu spor.

(Va urma)

Share.

About Author

Leave A Reply