Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea – „Papa cel Bun”

0

Pe data 28 octombrie 1958, conclavul cardinalilor electori întruniţi în Cetatea Vaticanului îl desemna, după numai trei zile de deliberare şi unsprezece tururi de scrutin (părea că vor fi mult mai multe) pe noul Suveran Pontif al Bisericii Catolice, în persoana patriarhului Veneţiei, cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli. Numele pe care şi l-a ales şi cu care a rămas în istorie a fost cel de IOAN (al XXIII-lea), iar credincioşii l-au supranumit plini de afecţiune „Papa cel Bun”, fiind recunoscut în toată lumea, inclusiv cea necatolică, drept un papă al păcii şi al dialogului. Deşi a fost considerat la început doar un „papă de tranziţie” (avea 77 de ani în momentul alegerii), s-a demonstrat a fi o personalitate extrem de puternică, care a schimbat pentru totdeauna istoria Bisericii şi chiar a omenirii în cei doar cinci ani ai pontificatului său. După numai câteva luni de la alegere, în ianuarie 1959 anunţa deja – spre uimirea generală şi îngrijorarea conservatorilor – convocarea Conciliului Vatican II, actul istoric de reordonare din temelii a Bisericii Catolice. Dar cine era acest bătrân masiv, jovial şi comunicativ, cu o figură senină şi blândă, care i-a pus pe toţi în şah? Angelo Giuseppe Roncalli s-a născut la Brusicco di Sotto il Monte, lângă Bergamo, la data de 25 noiembrie 1881, într-o familie de ţărani simpli, fiind al patrulea din cei 13 copii ai lui Giovanni Battista şi ai Mariannei Roncalli (n. Mazzola). Posibilităţile financiare ale familiei nu erau deloc promiţătoare pentru destinele celor 13 copii, dar providenţa a făcut ca micul Angelo să fie auzit de unchiul său, mult mai prosper, atunci când a spus că imboldul său misterios este să devină „un simplu preot de ţară”, asemeni parohului din satul său, care îl impresionase de mic prin capacitatea sa de a lega şi dezlega „pe pământ şi în ceruri”. Astfel, sprijinit financiar de acest unchi, reuşeşte să ajungă la doar 11 ani la Seminarul Minor al diecezei de Bergamo. De la vârsta de 14 ani devine terţiar franciscan. N-a existat niciun dubiu asupra vocaţiei sale: la 17 ani urcă treptele inferioare şi, doi ani mai târziu, datorită unei burse de studii, soseşte la Roma, la Seminarul Apollinare (actualul Seminar Pontifical Roman Major), unde îşi ia licenţa în teologie. Este hirotonit preot în anul 1904 şi după un an petrecut ca şi capelan în locurile natale este chemat de episcopul său, monseniorul Giacomo Radini-Tedeschi, care îl angajează ca secretar personal. Astfel, timp de zece ani călătoreşte cu episcopul prin diferite ţări europene şi i se acordă dreptul de a predica şi de a preda istoria Bisericii la seminarul diecezan. Încurajat de atitudinea episcopului său, foarte curajoasă, de empatie şi sprijin faţă de problemele şi revendicările claselor muncitoreşti paupere (într-o epocă în care mesajele oficiale avertizau permanent asupra pericolului „virusului” bolşevic), tânărul preot Angelo Roncalli îşi ascultă imboldul personal (dictat de propriile-i origini modeste) şi se angajează într-o serie de iniţiative sociale şi religioase în sprijinul săracilor, iar în 1909 ajunge să participe la o subscripţie în favoarea muncitorilor grevişti, intervenind chiar pentru eliberarea din arestul poliţiei şi retragerea plângerii penale împotriva unor mame cu copii, arestate cu ocazia grevei. 

Vaticanul e sesizat de implicarea socială a episcopului şi a tânărului său secretar, iar episcopul ia asupra sa responsabilitatea implicării în evenimentele greviste. Cei doi sunt acuzaţi chiar că au atitudini pro-comuniste, dar contrar aşteptărilor celor cu principii înguste şi absurd de severe, de la Vatican nu vine nicio decizie de sancţionare a celor doi prelaţi care au luat în serios îndemnul lui Christos de a sluji săracilor. Angelo Roncalli va rămâne extrem de ataşat de episcopul său, pe care îl va asculta şi ajuta cu fidelitate până la sfârşitul vieţii acestuia, în 1914 şi al cărui model de bunătate şi integritate îl va urma apoi toată viaţa. Începe războiul, în care Roncalli participă iniţial ca sergent sanitar, iar apoi ca şi locotenent-capelan, asistând în mod direct la „inutilul măcel şi sinuciderea Europei civilizate”, aşa cum îl denumea Papa Benedict al XV-lea în apelurile la pace şi raţiune pe care forţele beligerante pur şi simplu le ignoră. Angelo Roncalli întemeiază „Casa soldatului”, ocupându-se de strângerea de informaţii despre cei dispăruţi şi visează încă de pe atunci, pe urmele papei della Chiesa, la o „pacem in terris”. Demobilizat, îşi dă adeziunea morală Partidului Popular, dar Benedict al XV-lea doreşte ca el să vină la Roma; aflase, evident, de identitatea de vederi dintre ei. Deşi Roncalli nu se consideră vrednic, afirmând plin de modestie că „nu e decât un simplu preot de ţară”, papa îl numeşte prelat papal şi îl investeşte cu funcţia de preşedinte al Congregaţiei de Propaganda Fide. Sub noul papă, Pius al XI-lea, începe din nou să călătorească în calitate de inspector papal: în anul 1925 este ridicat la rang episcopal (arhiepiscop titular de Areopolis) şi numit vizitator apostolic la Sofia, teritoriu al ortodocşilor, în mod tradiţional ostili Bisericii Catolice, dar el reuşeşte să fie primit cu dragoste şi foarte apreciat şi aici. Intră acum pentru prima dată în contact cu chestiunile spinoase ale raporturilor dintre bulgarii catolici de rit latin şi bulgarii catolici de rit oriental (greco-catolic) şi, mai mult, trebuie să îndrume relaţiile amândurora cu majoritatea ortodoxă. Aşa cum era de aşteptat, se implică cu mult peste prerogativele mandatului şi sprijină financiar, asumându-şi mari riscuri, populaţia şi chiar Biserica Ortodoxă Bulgară,

Preot capelan Roncalli lovite de cutremur. Încearcă de fapt să realizeze o Roncalli seminarist – 1901 (în centru) legătură reală între catolici şi ortodocşi pentru că, în adâncul sufletului, el crede într-o unitate religioasă finală. Misiunea sa este încununată de succes: relaţiile dintre Vatican şi Bulgaria sunt rezultatul acţiunilor sale. Printre altele, s-a ocupat şi de problemele ridicate de mariajul regelui bulgar Boris III (ortodox) cu Giovanna de Savoia, fiica regelui Italiei, Vittorio Emanuele III. Papa Pius XI le acordă dispensa cu condiţia oficierii căsătoriei şi botezului copiilor în rit catolic, dar după ceremonia catolică oficiată la Assisi, cuplul regal se căsătoreşte în rit ortodox la Sofia, spre imensa indignare a papei, amplificată apoi la maxim de oficierea botezului copiilor în acelaşi rit. În anul 1934 Roncalli este numit arhiepiscop titular de Mesembria (vechi oraş al Bulgariei), cu sarcina de delegat apostolic în Turcia şi Grecia şi administrator apostolic al Vicariatului din Istanbul. Reuşeşte să cunoască în profunzime mentalitatea turcilor şi intră în graţiile premierului Atatürk. Hotărăşte ca epistola şi Evanghelia să fie citite în limba turcă. Reuşeşte să sensibilizeze autorităţile turceşti şi în urma insistenţelor sale, bazilica Sfânta Sofia este declarată monument istoric, păstrându-şi aspectul de sanctuar. Această etapă a activităţii sale coincide cu perioada Celui de-al Doilea Război Mondial. Rămânând în Turcia, Roncalli are parte de experienţa unui altfel de război – tăcut dar nu mai puţin dur decât primul, în plin centrul intrigilor şi al spionajului mondial. Folosindu-se de prestigiul şi relaţiile sale cordiale pe care le întreţinea în mod firesc cu toată lumea, inclusiv cu oficialii germani, reuşeşte să salveze zeci de transfugi evrei europeni de la deportarea în lagărele de exterminare. Semnează numeroase certificate de botez pentru copii evrei şi reuşeşte să obţină chiar permisul de trecere în calitate de pelerini creştini spre Ţara Sfântă

Episcopul Roncalli a unui tren întreg cu refugiaţi evrei – nu fără aportul preţios şi foarte discret al unor persoane din structurile ambasadei germane, care începuseră să aibă mari dubii legate de justeţea planurilor lui Hitler.  Odată cu sfârşitul războiului, Roncalli este numit nunţiu apostolic la Paris. Asistă la reconstrucţia anevoioasă a Franţei de după război, dar are de dus o  altă muncă de reconstrucţie: trebuie să intervină de urgenţă pe lângă generalul de Gaulle în favoarea episcopilor francezi, dintre care generalul şi-a propus să expulzeze o listă cu 30 de nume ale unor persoane considerate indezirabile politic. După un lung „război” tactic, al concesiilor şi al răbdării (de Gaulle îl ignora la început sau îl lăsa pur şi simplu să aştepte la nesfârşit în anticameră), răbdarea, modestia integritatea şi bunătatea lui Roncalli înving din nou: de Gaulle nu numai că îl apreciază, dar reevaluează motivele şi decide chiar „să taie zeroul” de la numărul episcopilor indezirabili. În anul 1953 Angelo Roncalli este numit cardinal şi devine patriarh al Veneţiei. Deschiderea sa faţă de membrii diferitelor formaţiuni politice se face din nou remarcată, dar nu omite să-şi precizeze ferm crezul: în opinia sa există cinci plăgi care apasă asupra Crucii: imperialismul, marxismul, democraţia progresistă, masoneria şi laicismul. Pe data de 25 octombrie 1958 viaţa sa avea să ia o nouă turnură neaşteptată, pe care el, care se vedea mereu doar „un simplu preot de ţară” nu o bănuia nici de data aceasta. Părăseşte Veneţia pentru a participa la funeraliile Papei Pius al XII-lea şi la conclav, promiţându-le apropiaţilor că va reveni în cel mult cincisprezece zile. Promisiunea aceasta însă nu avea să şi-o mai poată onora.

(va urma)

 Dorin Sabau

Surse de documentare pentru articol:

* Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete (Editura Bic All, Bucureşti 2002, 2003)

Share.

About Author

Leave A Reply