IDEI INACTUALE POVESTEA MODERNA

0

Pe vremea când citeam poveşti, lumea ni se părea frumoasă şi dreaptă. Urmăream cu emoţie un erou viteaz şi bun, trecând prin fel şi fel de încercări în luptă cu forţele răului, pentru a restabili armonia. Povestea era departe de a descrie o ordine perfectă. Din contră, răul, balaurul, era înfricoşător, luptele erau crâncene, aventurile eroului teribile. ªi totuşi, adormeam fericiţi, pentru că în cele din urmă lumea, purificată şi înnoită, îşi recăpăta sensul. Si acum urmărim la televizor acelaşi gen de poveşti, mulate pe tiparul naraţiunii mitologice. În filme, în emisiunile de ştiri şi chiar în reality-show-uri asistăm la variaţiuni moderne ale aceloraşi mituri, pe care le ştiam din poveşti. Seară de seară auzim cum anumite forţe ale răului tulbură liniştea unei persoane sau unei comunităţi, aşteptăm confruntarea, prin apariţia unui erou justiţiar, şi deznodământul, adică restabilirea ordinii. Atât că lumea nu ne mai pare frumoasă şi dreaptă; adormim îngânduraţi, întristaţi, lipsiţi de gustul „copilăresc” al speranţei. Pentru noi, adulţii, existenţa a devenit subtilă, complicată, interpretabilă în cele mai diverse sensuri. Povestea modernă ştie toate acestea şi ne menajează, ne oferă, într-un registru pedagogic, exemple de toleranţă şi înţelegere superioară. În dorinţa de a ne educa frumos, ea îşi modifică structura şi sensul, anulând, astfel, orice efect cathartic. Schimbarea se află nu atât în noi, cât în fisurile poveştii moderne, devenită o hermeneutică pe cât de permisivă, pe atât de ambiguă. Să luăm, de pildă, filmul de acţiune, varianta cea mai apropiată a poveştii. Pe un fundal difuz, intriga izbucneşte violent, în primele minute, pentru a se topi treptat într-o masă amorfă de agresiune nediferenţiată. Pe tot parcursul filmului explodează maşini, sar în aer clădiri, mor de-a valma toate personajele secundare. Eroii buni şi cei răi sunt aproape imposibil de distins între ei, acţiunile lor au motivaţii ascunse, a căror descifrare necesită o anume inteligenţă conspirativă foarte la modă, dacă nu chiar cunoştinţe solide în domeniul militar, tehnologic, economic etc. În sfârşit, după două ore de „acţiune”, vinovatul este prins şi aşteptăm copilăreşte revanşa binelui şi restabilirea dreptăţii. Dar la capătul masacrului ni se oferă un deznodământ lucrat în filigram, cu extremă discreţie. În locul actului justiţiar, de data aceasta legitim într-un registru fortissimo, asistăm la scene de vals despre drepturile omului sau pur şi simplu urmărim descumpăniţi genericul, în timp ce maşina poliţiei se îndepărtează cu sirena pornită, semn că totuşi s-a întâmplat ceva deosebit în film. Din raţiuni umanitare, mitologia televizată evită aspectul punitiv, transferând, astfel, lupta în planul firescului şi anulându-i orice sens. Mână în mână, binele şi răul oferă o paradă delectantă, amuzantă, fără complicaţii valorice. O altă variantă a poveştii sunt filmele SF, unde răul poate fi suprimat într-o manieră mitologică, pentru că de obicei este întruchipat de o entitate extraumană. Numai că aici povestea suferă alte fisuri. Dacă, în mod tradiţional, eroul pozitiv, simbolul binelui, era un individ înzestrat cu trăsături excepţionale, în filmul SF el este reprezentat de o echipă. Din această echipă fac parte: eroul propriu-zis (bărbat, alb, viteaz etc.) însoţit de o femeie, un negru, un bătrân sau un copil şi, eventual, o fiinţă extraterestră. În loc să-l vedem pe viteaz în luptă dreaptă cu un balaur, asistăm la dezbateri cu tentă socială, cu sugestii feministe şi antirasiste, la parabole antidiscriminatorii. Filmul, oricât de modest, are o aură educativă, transpune, pe înţelesul tuturor, chestiunea drepturilor omului în societatea modernă. Viziunea cinematografică asupra binelui şi a răului ne învaţă că astăzi oricine poate fi erou, dar că nimeni nu întruchipează răul absolut, deci trebuie să beneficieze de clemenţă. Nici această perspectivă, profund umanitară, nu pare a avea alt rezultat decât proliferarea confuză a răului, asimilat banalului cotidian. Ca şi filmul de acţiune, cel SF este o colecţie de efecte speciale, în care auxiliarul se substituie semnificaţiei. Emisiunile de ştiri abundă şi ele în expresii comune ale răului, coborât la statutul de simplu fapt divers. La fel ca în filme, agresiunea, scandalul se înscriu într-o ordine firească. Eroul justiţiar, lipsit de chip, reprezentat, de data aceasta, de o instituţie, are un prestigiu modest, în timp ce personajul negativ se bucură de o popularitate crescută. El e bănuit, dar nu e prins sau e arestat, dar nu e condamnat, e ameninţat cu o pedeapsă pe care niciodată n-o primeşte aici şi acum. Nu este de mirare că povestea, coborâtă până jos de tot în lume, ajunge să îmbrace forme de un ridicol grotesc, aşa cum se întâmplă în unele emisiuni de tip reality-show. Aici avem de-a face cu lipsa eroilor, a unei intrigi credibile şi chiar a scenariului propriu-zis. Înţelegem doar că cineva are o problemă, dar nu ştim bine cine, cu cine şi de ce. Din poveste nu se mai păstrează decât ideea unei confruntări, redate sub forma gălăgiei şi a scandalului. Povestea modernă, în toate aceste variante, ne asigură că Făt-Frumos nu mai există, iar balaurul, omniprezent, va fi tratat cu indulgenţă. La drept vorbind, ea nu mai povesteşte nimic, ci se mulţumeşte doar să constate existenţa răului întro ordine a firescului, ocazional tulburată de intervenţia marginală a binelui, simbolizat cât mai ambiguu. Vitejii, ca şi monştrii, suntem toţi şi nimeni deopotrivă, iar faptele noastre, private de orice relevanţă personală, devin simple obiecte ale preocupării celorlalţi pentru noi. Suntem conduşi subtil în lumea comodă şi nefericită a relativismului absolut.

Magda Wächter

Share.

About Author

Leave A Reply