Joseph Ratzinger – Papa BENEDICT al XVI-lea ISUS DIN NAZARET. DE LA INTRAREA ÎN IERUSALIM LA ÎNVIERE

0

O CARTE PE LUNĂ, SI LUMEA AR FI MAI BUNĂ

Un milion şi două sute de mii de exemplare: acesta este tirajul cărţii lui Benedict al XVI-lea

Isus din Nazaret – Partea a doua – De la intrarea în Ierusalim până la înviere”. Volumul, prezentat joi după amiază, 10 martie 2011, în Sala vaticană de presă plină de ziarişti, se află în librării în 8 limbi. Va urma apoi traducerea în alte 13 limbi, în timp ce este deja disponibil în forma digitală e-book. Au prezentat opera Papei, împreună cu directorul părintele Federico Lombardi, cardinalul Marc Ouellet, prefect al Congregaţiei pentru Episcopi şi prof. Claudio Magris, scriitor şi germanist. La conferinţa de presă a intervenit şi directorul Librăriei Edituri Vaticane, preotul salezian Giuseppe Costa, care a subliniat că au fost semnate 20 de contracte editoriale pentru tot atâtea limbi. În afară de aceasta a explicat că partea din venituri rezervată autorului va fi destinată de Papa astfel: jumătate Fundaţiei vaticane Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea, angajată în promovarea Teologiei şi cealaltă jumătate pentru opere de caritate. Părintele Costa a spus că această carte va depăşi numărul de exemplare vândute din primul volum despre Isus din Nazaret.  În continuare, prezentăm sistematic pe capitole, în rezumat dar esenţial, conţinutul operei:

Volumul „Isus din Nazaret – De la intrarea în Ierusalim până la înviere” cuprinde o premisă, 9 capitole şi în epilog, „Perspective”:

– Premisă

– Cap. I – Intrarea lui Isus în Ierusalim

– Cap. II – Marele discurs escatologic al lui Isus

– Cap. III – Spălarea picioarelor

– Cap. IV – Rugăciunea sacerdotală

– Cap. V – Ultima Cină

– Cap. VI – Ghetsemani

– Cap. VII – Procesul lui Isus

– Cap. VIII – Răstignirea şi depunerea lui Isus în mormânt

– Cap. IX – Învierea lui Isus dintru moarte (din morţi)

– Perspective: S-a suit la ceruri – şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire.

Premisa.

– Autorul spune că nu a voit să scrie o carte „Viaţa lui Isus”, ci „să ilustreze figura şi mesajul lui Isus”. A „încercat să dezvolte o privire asupra lui Isus din Evanghelii şi o ascultare care să poată deveni întâlnire…condus de ermeneutica credinţei, dar în acelaşi timp ţinând cont în mod responsabil de raţiunea istorică” (îmbinând „ermeneutica credinţei” şi „ermeneutica istoriei”) „într-un mod care să poată fi util tuturor cititorilor care vor să-l întâlnească pe Isus şi să creadă în el”. Papa speră să poată trata şi copilăria lui Isus, cum a promis, într-un „mic fascicul”, dacă pentru aceasta „îi va fi dată încă forţa” necesară.

Cap. I – Papa începe cartea vorbind despre intrarea lui Isus în Ierusalim, primit de mulţimea în sărbătoare, stând călare pe o măgăriţă, ca „un rege al păcii şi un rege al simplicităţii, un rege al celor săraci”. Nu este un revoluţionar politic, „nu se bazează pe violenţă; nu porneşte o insurecţie militară împotriva Romei. Puterea sa este de caracter diferit: este în sărăcia lui Dumnezeu, în pacea lui Dumnezeu că el identifică singura putere mântuitoare”. „Violenţa nu instaurează împărăţia lui Dumnezeu. Este, din contra, un instrument preferat de anticrist…Nu serveşte umanismului, ci mai curând inumanului”. „Isus nu vine ca distrugător; nu vine cu sabia revoluţionarului. Vine cu darul vindecării. Se dedică celor care din cauza infirmităţii sunt împinşi la extremul vieţii lor şi la marginile societăţii. El îl arată pe Dumnezeu ca pe acela care iubeşte, şi puterea sa ca puterea iubirii”. În special este primit cu bucurie de către cei mici, „de cei care sunt în stare să vadă cu inima curată şi simplă şi care sunt deschişi la bunătate”. În ziua de după intrarea în Ierusalim Isus izgoneşte negustorii din templu: combate „legătura dintre cult şi afaceri”, un templu „devenit peşteră de tâlhari”.

Cap. II – După intrarea în Ierusalim se tratează despre „marele discurs escatologic al lui Isus cu temele sale centrale, distrugerea templului, distrugerea Ierusalimului, judecata finală şi sfârşitul lumii”. Isus a voit de atâtea ori să-i adune pe fii Ierusalimului „aşa cum o cloşcă îşi strânge puii sub aripi”: dar nu au voit. Este „liberul arbitru al puilor”. Romanii vor distruge templul şi vor face un masacru de mari proporţii între evrei. „Dumnezeu lasă o mare măsură de libertate – extraordinar de mare după impresia noastră – răului şi celor răi. Cu toate acestea, istoria nu-i scapă din mâini”. Pentru iudaism, „distrugerea templului a fost în mod cert un şoc teribil”: prin încetarea jertfelor de ispăşire nimic nu mai putea „să contracareze” răul crescând din lume. Dar odată cu Isus „este depăşită epoca templului din piatră”. „A început ceva nou”. „Isus însuşi a luat locul templului, este el templul cel nou”, „este prezenţa lui Dumnezeu cel viu. În el Dumnezeu şi om, Dumnezeu şi lumea sunt în contact”. În iubirea sa se dizolvă tot păcatul lumii. Isus, în discursul escatologic, vorbeşte despre timpul păgânilor, situat între distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. În acest interval „Evanghelia trebuie să fie dusă în toată lumea şi la toţi oamenii: doar după aceea, istoria poate să ajungă la ţinta sa”. Atunci se va termina şi împotrivirea unei părţi a lui Israel şi „tot Israelul va fi mântuit”. Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe toţi. Isus spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”. „Cuvântul, aproape un nimic în comparaţie cu puterea enormă a cosmosului material…este mai real şi mai durabil decât întreaga lume materială. Este realitatea adevărată şi demnă de crezare …Elementele cosmice trec; cuvântul lui Isus este adevăratul ’firmament’, sub care omul poate sta şi rămâne”.

Cap. III – La spălarea picioarelor, Isus se despoaie de strălucirea sa divină pentru a ne purifica de murdăria noastră şi „a ne face capabili să participăm la banchetul de nuntă al lui Dumnezeu”. Înfăptuieşte „o cotitură radicală” în istoria religiei: înaintea lui Dumnezeu „nu sunt acţiunile rituale cele care purifică”, ci credinţa este aceea care purifică inima”. Potrivit exegezei liberale „Isus ar fi înlocuit concepţia rituală a purităţii cu cea morală”, dar „atunci creştinismul ar fi în mod esenţial o morală”, redus la „efortul moral extrem” de a-i iubi pe alţii până la sacrificarea propriei vieţi. „Dar aceasta nu corespunde noutăţii Noului Testament”. „Noutatea Evanghelie „nu poate consista în gradul elevat al prestaţiei morale”. „Noua Lege este harul Duhului Sfânt, nu o nouă normă, ci interioritatea nouă dăruită de acelaşi Duh al lui Dumnezeu”. Numai dacă ne lăsăm spălaţi în mod repetat, ’purificaţi’ de Domnul însuşi, putem învăţa a face împreună cu el ceea ce el a făcut”. „Trebuie să ne lăsăm cufundaţi în milostivirea Domnului; atunci şi inima noastră, ’inima’ va găsi calea justă”. Porunca nouă a iubirii „nu este simplu o cerinţă nouă şi superioară: ea este legată de noutatea lui Isus Cristos – de imersiunea crescândă în el”. „Puritatea este un dar”, aşa cum a fi creştini este un dar, care apoi „se dezvoltă în dinamica trăirii şi lucrării împreună cu acest dar”. Petru şi Iuda sunt două moduri diferite de a reacţiona la acest dar. Amândoi îl primesc, dar apoi unul îl tăgăduieşte, altul îl trădează. Petru, căindu-se. crede în iertare. ªi Iuda se căieşte, dar nu „mai reuşeşte să creadă într-o iertare. Căinţa lui devine deznădejde… vede de-acum doar întunericul propriu, este distrugătoare şi nu este o căinţă adevărată”. „În Iuda întâlnim pericolul care traversează toate timpurile”, pericolul că chiar şi acela care a fost o dată iluminat, „printr-o serie de forme aparent mici de infidelitate decade spiritual şi astfel încât la sfârşit, ieşind din lumină, intră în noapte şi nu mai este capabil de convertire”. În afară de aceasta, în Iuda care îl trădează, Isus simte „neînţelegerea, infidelitatea până în interiorul cercului cel mai intime al prietenilor”. „Ruptura prieteniei ajunge până în comunitatea sacramentală a Bisericii, unde mereu din nou există persoane care ’iau pâinea sa’ şi îl trădează. Cum spunea Blaise Pascal „suferinţa lui Isus, agonia sa, durează până la sfârşitul lumii”. „Isus în ceasul acela a luat asupra sa trădarea din toate timpurile, suferinţa care vine în orice timp de la a fi trădaţi, suportând astfel până la capăt mizeriile istoriei”.

Cap. IV – Rugăciunea sacerdotală a lui Isus „este inteligibilă doar pe fundalul liturgiei sărbătorii iudaice a Ispăşirii (Yom kippùr)”. Înălţarea lui Isus pe Cruce constituite „ziua Ispăşirii lumii, în care întreaga istorie a lumii, împotriva întregii vinovăţii omeneşti şi a tuturor distrugerilor sale, îşi află sensul”: acela de a se reconcilia cu Dumnezeu. Faptul de a nu fi împăcaţi cu Dumnezeu „cu Dumnezeul tăcut, misterios, în aparenţă absent şi totuşi prezent pretutindeni, constituie problema esenţială a întregii istorii a lumii”. Misiunea lui Isus este universală: „nu priveşte doar un cerc limitat de aleşi; obiectivul său este cosmosul – lumea în totalitatea ei. Prin intermediul ucenicilor şi al misiunii lor lumea întreagă în ansamblul ei trebuie să fie smulsă din alienarea sa, trebuie să regăsească unitatea cu Dumnezeu”. Misiunea sa este ca „omul, în a deveni una cu Dumnezeu, să se reîntoarcă la fi total el însuşi. Această transformare, însă, are preţul crucii şi pentru martorii lui Cristos cel al disponibilităţii la martiraj”. (va urma)

 A. Lucaci

Radio Vatican

Prof. univ. dr. Monica Broşteanu prof. univ. dr. Francisca Băltăceanu,ES Mihai Frăţilă, PS Cornel Damian, Silviu Hodiş – directorul Editurii Galaxia Gutenberg

Share.

About Author

Leave A Reply