MonsienorVladimirGhika: “Am devenit catolic pentru a deveni un ortodox mai bun”

0

A încerca să comentezi cuvintele de conștiință ale cuiva cuvinte ce se vor răspuns profund și intim la o întrebare ce poate friza lipsa de discreție și de cunoaștere mi se pare aproape o impietate și o temeritate. Orice evaluare „din afară” riscă să se situeze în afara adevărului și mai ales a Adevărului întâlnit de o persoană. Dar, tocmai pentru respectul con științei fiecăruia, în acest caz al conștiinței fe ricitului Monsenior Vladimir Ghika, simt nevoia săi cer de pe acum îngăduință, ier tare, alăturare și ruga pentru apropierea de conștiința lui. 

O spunea chiar el : „a vorbi cuiva pentru a acţiona asupra lui, este a încerca să pătrunzi într‐un suflet. Se reușește aceasta cu atât mai mult cu cât se urmează mai bine căile Domnului. Singur Dumnezeu este îndea‐ juns de subtil, îndeajuns de puternic pentru a intra pre‐ tutindeni. Cei care „sunt cu Dumnezeu” intră în străfundurile sufletului celorlalţi. Iar secretul acestui re‐ fugiu de neatins al conştiinţei umane se găseşte în cu‐ vântul tainic spus de înger Mariei, cuvânt atotputernic în faţa căruia nimic nu rezistă: „Dominus tecum”, „Dom‐ nul este cu tine!”.

Încurajat și încredințat de această explicație a Monseniorului, așez dintru început ca punct de plecare dorința de a ne pune în adevărul prezenței Domnului și o fac cu una dintre rugăciunile Monseniorului, o rugă‐ ciune de cerere de iertare reciprocă, foarte binevenită, cred, acum la început de an și la moment de amintire a dorinței Mântuitorului „Ca toți să fie una”:„Iertați‐vă unul pe celălalt, și din tot sufletul, fără rezerve, în felul lui Dumnezeu și prin harul lui Dumne‐ zeu, ceea ce a putut fi, din partea unuia către celălalt, o cauză de neînțelegere sau de îmbolnăvire. În taina inimii voastre, în locul cel mai bun din voi înșivă, fratele meu, sora mea sau frații mei, surorile mele, la care mă gân‐ desc în acest moment, iertați‐mă așa cum eu vă iert dacă, din nefericire, a existat pentru mine vreun motiv să o fac la sfârșitul acestei zile. Isuse, Tu mi‐ai spus‐o: nu am drep‐ tul să mă apropii de altarul Tău și de darul trupului Tău pe acest altar, dacă nu am un suflet cu adevărat împăcat cu sufletul fratelui meu. Isuse, Tu mă faci să o simt: eu nu pot fi după inima Ta dacă nu sunt unit din toată inima cu sufletul fraților mei și, în primul rând, al fraților pe care Inima Ta vrea să‐i adune în această casă. Amin”.

În primul rând, consider că un cuvânt‐cheie fun‐ damental pentru a încerca deslușirea, destăinarea bo‐ găției inimii Monseniorului este iubirea. „Iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele: să nu despărţim ceea ce Dumnezeu a unit”. E cea care a dat sens, putere, curaj și rodnicie alegerilor, faptelor și cuvintelor Ferici‐ tului Vladimir Ghika.

Pornind de la răspunsul Monseniorului, mi se naște o întrebare: cum e un ortodox bun? Căci e de pornit de la acest adevăr: înainte de pasul cântărit înde‐ lung, de a deveni catolic, era un bun ortodox, în primul rând grație educației și exemplului primit cu precădere de la mama sa.

Consider că un ortodox bun în niciun caz nu este, nu poate fi indiferent, în general, nu poate fi pasiv și mecanic, lăsându‐se purtat de o simplă inerție reli‐ gioasă ori de o searbădă apartenență moștenită; nu poate fi căldicel, nu se mulțumește cu puțin, doar cu cele exterioare, cu simple gesturi sau practici deprinse neimplicat, nu rămâne doar cu ceea ce știe despre Dumnezeu din auzite doar, ci este, neîndoielnic, unul în căutare, în conștiința permanentă că „pe Dumnezeu trebuie să‐l cauți mereu, mai ales după ce l‐ai găsit”, spunea Monseniorul. Așa presupun că simțea bunul ortodox Vladimir Ghika înainte de pasul cumpănit pe în‐ delete, ce avea să‐l facă să devină un ortodox mai bun.

Ca să fiu un ortodox mai bun denotă un semn, o dorință și o convingere de continuitate, nu de ruptură ori de cenzură, ci de căutare a plinătății, de valorificare a celor avute „din pornire”, ca o completare, ca o punere în valoare, într‐o lumină mai bună, a celor latente în prezent. A fost pasul singurei ambiții legitime, după cum era convingerea Monseniorului: „aceea de a fi mai bun”.

De aceea, cred că pasul spre a fi un ortodox mai bun își are înțelesul într‐unul din gândurile mărturisite ale Monseniorului: „Fericiți cei care au dorit să iubească revistă independentă mai mult și care au vrut să iubească ceea ce e dificil de iubit, căci pământul nu le va fi niciodată mai mic, iar cerul le va fi mai mare. Cel ce iubeşte mai mult este cel care iubeşte mai bine; iar cel ce iubeşte mai bine este, într‐un fel şi de fapt, cel ce iubeşte mai mult”.

A deveni un mai bun ortodox este de înțeles nu ca distanțare față de ortodocșii de rând, sau cei buni, ră‐ mași în urmă, ci ca pas de unire – visul motivator al în‐ tregii sale vieți – de unire a creștinilor: „Despărţit de ai tăi, pentru a te dărui tuturor dăruindu‐te lui Dumne‐ zeu, fie ca tatăl tău, mama ta, fraţii tăi să nu‐ţi devină niciodată străini ţie, fie însă ca orice străin să‐ţi fie tată, mamă sau unul din fraţii tăi şi să iubeşti pe acest străin aşa cum îi iubeşti pe ei când îi iubeşti mai mult şi în felul în care îi iubeşti cel mai bine.”

Singura distanțare în pasul de iubire, în pasul spre a deveni mai bun, e motivată astfel: „Trebuie să ne despărţim de toţi în ceea ce nu este Cristos şi să ne apropiem de toţi în ceea ce este Cristos8. Și nu tre‐ buie să privim în urmă decât pentru a merge mai bine înainte”. Nicio clipă momentul acesta din viața Mon‐ seniorului nu poate fi citit ca o expresie ori o intenție de a desconsidera pe cineva. Căci ‐ spune el ‐ două sunt primejdiile ucigătoare pentru suflet: a ne crede mai buni sau mai puternici decât suntem; a nu ne crede capabili de a deveni mai buni sau mai puţin răi sau mai sfinţi.

5-1

Sigur că există o dată calendaristică a devenirii sale catolice, dar Monseniorul se exprimă cu o nuanțare luminătoare: „Nu sunt ceea ce se înţelege în mod nor‐ mal printr‐un convertit. Catolic în spirit şi în inimă, a trebuit să aştept ocazia de a intra în mod oficial, pe uşa principală. Asta‐i tot.”11 „Mi se părea că a fi de partea catolică, cu o informație exterioară suficientă privitor la credința catolică și cu mult zel în a o apăra, cu deci‐ zia fermă de a lucra pentru Unirea Bisericilor (…) cu toate puterile mele, (…) era tot ceea ce Dumnezeu îmi putea cere, tot ceea ce trebuia să‐mi doresc”.

Își propusese diferite direcții de acțiune și diverse obiective, pe plan familial, pe de o parte, și pentru țara sa, pe de alta, dintre care pomenesc câteva: „Să avan‐ sez pe un excelent teren, cu rudele și cu prieteniile care să‐mi asigure peste tot prețiosul concurs (până și în presă) în campania pentru Unirea Bisericilor. Să dau acestei campanii, dacă pot, o turnură decisivă în tim‐ pul anului Jubileului Pontifical al lui Leon al XIII‐lea. În orice caz, să mă ocup activ în toate modurile (propagandă verbală, privată și publică, propaganda în acțiu‐ ne prin fapte, propagandă scrisă prin cărți și ziare) spre a face să progreseze aici la noi credința catolică. Să dis‐ trug prejudecățile împotriva ei prin simpla acțiune a prezenței și făcând‐o cunoscută îndeaproape.

Să dezvolt prin exemplu, prin sacrificarea a tot ceea se poate ține din obișnuințădacă e posibil prin intrarea mea în ordin (preoția) și prin activitatea mea în această nouă viață ‐ spiritul creștin, cu harul lui Dumnezeu, într‐ o țară în care nu se tinde decât la a dispărea prea mult.

În final, iată câteva dintre motivele de ordin in‐ terior care l‐au determinat să îmbrățișeze credința catolică, în lumina unor întrebări ale forului intern:

Care a fost consolarea sufletului meu?

Care a fost ajutorul în aceasta?

Ce anume m‐a apropiat mai puternic de Dumnezeu? Dată fiind nevoia de a încarna lucrurile pentru a le trăi în mod util, unde aș plasa în prezent sufletul meu?

Ce anume mi‐a dat noțiunea cea mai netă, cea mai atrăgătoare a unei vieți creștine?

Unde se cere cel mai mult de la mine?

Unde aș putea ști mai bine ce sunt, ce valorez, la ce pot servi?

Dacă ascultarea e o virtute, dacă Cristos este în ce‐ lălalt, în care societate și la cine ascultarea are mai multe șanse să fie de acord cu Voința lui Dumnezeu și cu organizarea Împărăției Sale pe pământ?

După ce mi‐am găsit pacea conștiinței și o viață mai bună, ce altceva, dacă nu o forță dezinteresată, un har mai puternic decât mine m‐ar fi condus, prin încer‐ cări, sacrificii și obstacole fără număr, spre acest scop?

Aș putea trăi azi fără bisericile primitoare, fără opririle aproape zilnice în fața Sfântului Sacrament, fără lectura lucrărilor acestei Biserici?

Unde aș putea să nu pierd niciunul dintre efor‐ turile mele spre bine pentru a‐i face să profite pe cei‐ lalți? Unde strălucirea acțiunii creștine este mai naturală și mai liniștită? Pe ce cale caritatea poate să ajungă cel mai bine la toate sufletele?

Unde aș găsi suficientă disciplină pentru a fi pro‐ tejat împotriva propriilor mele abateri, suficientă siguranță pentru a fi cu adevărat liber?

Aș putea fi sigur de mântuirea mea în altă parte? Unde iubirea lui Dumnezeu care este de pe acum rațiunea vieții mele poate fi cea mai vie, cea mai nutrită, cea mai ajutată? Unde poate fi ea cea mai sigură de ea?

Am făcut aceste încercări imposibile, în ignoranța adevărului din partea mea și a condițiilor sale de a fi: un călugăr laic, un creștin fără biserică definită și fără tradiție bine conturată, un catolic alături de catolicism.

Am avut pe rând:O credință în parte alături cu viața; apoi o voință de a crede în tot, fără credință veritabilă, în sfârșit o credință eficace care mă lucrează și care mă va duce unde va voi.

Și toate acestea nu fără contradicții:Nevrând niciodată să‐mi spun: eu sunt mai bun decât acesta, nu voiam să mă pun în afara condițiilor obișnuite și consideram ca o datorie să rămân în condiția mea și să nu marchez prin nimic ceea ce purtam în suflet. Urmam calea tuturor, fără a voi să accept nicio bu‐ curie a lumii, pentru singura misiune de a micșora durerile celorlalți.

Preluând și aplicând unul din gândurile Monse‐ niorului, în fața descurajării ce s‐ar putea insinua vă‐ zând secolele așternute peste lipsa de unitate și, deci, de credibilitate a creștinilor, sunt încrezător că Domnul nu dorește lucruri de neatins și nu lasă moștenire fiilor un deziderat absurd, de a fi una: „O ispită a descurajă‐ rii: «La ce mai pot fi bun?» Răspunsul: «În orice caz, pentru a fi bun»”. Și, nuanțând: pentru a fi mai bun!

Preot Cristian Langa 

5-2

Share.

About Author

Leave A Reply