Noi nu ne vindem diaspora, o dam pe gratis

0

E vară, e căldură mare, se schimbă guverne, se numesc miniştri, s-au copt vişinele, mai puţin minţile românilor rămaşi acasă în cuibul fierbinte al incertitudinilor şi spaimelor de ieri şi de azi. Dacă stai o zi în faţa televizorului, dacă schimbi canalele şi vizionezi diferitele emisiuni timp de o săptămână, cu greu ţi-ai putea imagina că există o diaspora românească, că există oameni inteligenţi, creativi şi realizaţi dincolo de graniţele României; e puţin peste putinţa redactorilor de televiziune să înţeleagă dorul şi pasiunea cu care românii din diaspora caută, analizează şi păstrează în gând şi vorbă TOT ce se întâmplă ACASĂ. De unde această indiferenţă, această lipsă de reciprocitate, de unde atâta obtuzitate, poate invidie pe reuşita altora?! Sau să fie vorba doar de obişnuita ignoranţă, de autosuficienţa românului fudul din fire (ca el nu-i nimeni altul, fie şi acesta un român de pe alte meleaguri), de înclinaţia atavică spre monden, obscen şi kitsch a majorităţii românilor de acasă? Sau e doar calculul meschin al operatorilor media privind „succesul” de public al unor emisiuni cu vedete fabricate la minut , clovni deplorabili, fetiţe analfabete, manelişti certaţi cu limba română, puradei abia înţărcaţi, politicieni coprofagi, octogenare violate în direct şi gândaci de bucătărie ieşiţi la rampă în saloanele de spital. Pe cine ar trebui să dăm vina pentru neputinţa noastră de a ecloza, de a vedea binele şi frumosul din ceilalţi, de a ne interesa şi de acea părticică de români de peste tot din lumea asta?! Să incriminăm pe ciobanul din Mioriţa, prea laş sau prea comod sau prea nehotărât să plece aiurea pentru a se salva? Sau pe proverbele aşa de subtil mulate pe coloana vertebrală a neamului: Capul plecat, sabia nu-l taie; Scapă cine poate; Frate, frate, dar brânza e pe bani; Cine fura azi un ou, mâine fura un bou; La plăcinte înainte, la război înapoi etc.? De ce a trebui mereu ca alte popoare să ne scoată, cu forţa, din crisalida noastră cea de toate zilele, ca abia apoi să putem zbura? De unde atâta orbire? Să fie de la praful în ochi făcut de obişnuitele navete ale popoarelor migratoare pe scumpul nostru plai? Să ni se tragă, oare, de la lenea proverbială, de la posibilitatea strigătoare la cer, de la dorinţa câştigului imediat şi fără efort sau de la demenţa resemnării nenecesare? De ce vine atât de greu să ne regăsim în românul perseverent, calm şi manierat, perfect integrat în civilizaţia lumii? Să fie oare reminiscenţa plăcerii de a i-o face stăpânului străin, prin furtişag, neascultare şi superficialitate, iar de aici ura aberantă faţă de tot ce nu e 100% românesc! Poate cel mai potrivit ar fi să ne răspundeţi Domniile Voastre, români trăitori cu două inimi, una acasă, în România ce aşteaptă să se vindece, şi una aici, în Europa care ne aşteaptă mereu cu braţele deschise.

 Laurian Moldovan

Share.

About Author

Leave A Reply