„O, cât aş vrea o biserică săracă, pentru săraci!”

0

Cum poţi ajuta dacă eşti sărac? Ce vrea să însemne biserică săracă? Poate fi biserica săracă un lucru bun pentru săraci? Paradoxal poate, dar tocmai asta şi-a dorit şi Mântuitorul atunci când a întemeiat biserica! Isus nu a încredinţat bisericii misiunea nici de a deveni un magnat financiar, nici de a aduna comori pe pământ, ci de a vesti Evanghelia, de a-i servi pe cei săraci, pe cei neajutoraţi sau abandonaţi, de a-i călăuzi în viaţa spirituală şi nu numai, de a-i hrăni prin sacramente.

 

O nouă optică asupra credinţei

Superficialitatea şi credinţa nu fac niciodată casă bună, pentru că a crede presupune autenticitate, tărie, sinceritate. Aparenţele sunt efemere şi, oricât de greu ar fi să le stai împotrivă, până la urmă se evaporă ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

Sunt de părere că a venit momentul să adoptăm o nouă optică asupra credinţei noastre. Dacă ne mulţumim să reducem credinţa la cuantificarea ei materială, aceasta nu va rezista intemperiilor vremii. Dacă ne plângem încontinuu că avem nevoie de susţinere pentru a ne trăi credinţa, iar această susţinere se rezumă doar la financiar, nu vom reuşi să depăşim situaţia de criză. Dimpotrivă, avem nevoie de cu totul altceva.

Ce poţi face fără bani? Să crezi! Această acţiune, această dispoziţie a inimii sau a minţii de a se lăsa călăuzită nu presupune niciun efort financiar. Sunt atâtea dovezi din vieţile sfinţilor care au suferit din cauza lipsurilor şi care, atunci când voiau să îşi ajute aproapele, primeau cele necesare în mod miraculos, neaşteptat, pentru că au ales abandonul, au ales să creadă necondiţionat.

 

Banii nu înseamnă totul

A pune piedică iubirii aproapelui în acţiune, prin scuza „dar nu avem bani”, este un pas înapoi. Isus nu ne-a cerut să ne iubim aproapele doar dacă avem cele necesare, ci a spus numai: „Iubiţi-vă aşa cum v-am iubit şi Eu!” (cf. Ioan 13, 34). De aceea a devenit imperios necesar să ne schimbăm mentalitatea, perspectiva asupra credinţei noastre şi să acţionăm aşa cum ne rugăm.

Bogăţia şi credinţa convieţuiesc, se acceptă reciproc, mai ales atunci când se referă la planul spiritual. În alte contexte, cele două pot deveni chiar contrarii. Si în acest din urmă caz Isus atrage atenţia de câteva ori în Evanghelie, spunând că bogăţia materială nu poate fi transferată în veşnicie (adică nu o putem lua cu noi), iar preocuparea pentru agoniseala financiară este sortită riscurilor şi chiar eşecului.

Trebuie să fii bogat ca să crezi? Ce poţi să faci într-o lume în care banul dictează sau rezolvă totul? Să crezi necondiţionat şi să creşti în credinţă! Să trăieşti potrivit valorilor în care crezi şi să le promovezi în jurul tău! Să crezi în Dumnezeu, să îţi iubeşti biserica din care faci parte, să îţi cinsteşti familia, să preţuieşti darul vieţii, iată cât de multe poţi face fără bani într-o lume care este ghidată doar de aparenţele cultivate de bani.

 

Lamentările – un paravan

Ce poţi să faci fără a pune accentul pe bani? Este nevoie să ne adresăm personal, direct, această întrebare, deoarece miza este tocmai angajamentul nostru în biserică. A sta pe tuşă, lamentându-te că nu sunt resurse, că proiectele la care te gândeşti necesită un efort financiar şi că, fără bani, sunt irealizabile, toate aceste gânduri sunt, de fapt, un paravan pentru a nu face nimic în serviciul aproapelui. În acest caz şi răsplata este pe măsura investiţiei. Căci ne amintim foarte bine episodul Înfricoşătoarei Judecăţi din Evanghelia după Matei, capitolul 25. Faptele milei trupeşti: a vizita un bolnav, a hrăni un flămând, a da un pahar de apă unui însetat nu sunt un obstacol insurmontabil pentru o biserică săracă.

A fi caritabil presupune disponibilitate, seriozitate, angajamentul de a merge până la capăt, respectând demnitatea persoanei aproapelui şi, poate pe ultimul loc, a avea resurse financiare. Dacă inversăm această ordine, ne blocăm aşa cum am menţionat mai devreme.

Drumul credinţei nu se axează pe dimensiunea materială, dar nici nu o ignoră. Trebuie să fim şi să rămânem realişti. Trăim într-o lume care preţuieşte materialul şi este însetată, mai mult sau mai puţin conştient, de spiritual. Avem nevoie de hrană, de îmbrăcăminte… biserica parohială trebuie întreţinută material, fiindcă o cere statul, dacă nu nevoile proprii. Şi în aceste condiţii putem fi o biserică săracă[1]! Dar nu numai atât, ci să fim „o biserică săracă pentru săraci”! Cum? Să nu ne mai preocupe atât banii, ci mai ales persoana săracului, a celui în nevoie, a celui izolat! Aceasta este prioritatea zero atât la nivel personal, cât şi la nivel eclezial. Iar această prioritate nu se poate fonda pe material exclusiv sau în primul rând. Este adevărat că uneori este condiţionată, împiedicată de financiar, dar nu poate fi anihilată de lipsa materialului.

 

O dulce ignoranţă

Am încercat să evidenţiez un amănunt semnificativ în aceste rânduri. Problema majoră este că atitudinea noastră refractară nu se rezumă doar la exterior, ci ne afectează şi viaţa de credinţă, ba chiar şi credinţa noastră. Valoarea credinţei este grav afectată de comportamentul nostru, de acţiunile şi trăirile noastre, pe care nu le ordonăm, nu le supunem controlului riguros al minţii şi al inimii animate de învăţătura bisericii.

Calitatea de „căldicel” a devenit încetăţenită şi, din nefericire, suntem ahtiaţi să o transformăm în scopul vieţii noastre, pentru a împăca pe toată lumea, printr-o atitudine de toleranţă greşit înţeleasă. Ne mulţumim cu o ignoranţă dulce sau, în postura de semidocţi, ne completăm lacunele credinţei cu împrumuturi de ocazie de la alţii, care, în loc să ne ajute, ne conduc pe o cale eronată. În aceste condiţii, credinţa noastră fiind alterată în esenţa ei, cum mai putem considera trăirea noastră? Mai simţim noi cu biserica?

 

Ce s-a schimbat?

Doleanţa Papei şi scopul Mântuitorului pentru Biserica Sa nu sunt o utopie. În primele veacuri nici nu se putea închipui că ar putea fi altceva decât realitatea concretă a bisericii. Singura bogăţie a creştinilor fiind iubirea unora pentru alţii, manifestată în concretul cotidian. Ce s-a schimbat?

La începutul bisericii, inima era de aur, iar vasele sacre erau de lut; astăzi preferăm vasele de aur, iar inima noastră parcă a devenit mai rece, mai de duzină. Preţul progresului social şi ştiinţific devine inacceptabil cu asemenea rezultate sau pronosticuri. Omul a fost creat cu o inimă de carne, nu de piatră, nu închisă într-un cufăr. Creştinul are o inimă cu care simte că trăieşte doar atunci când iubirea lui devine concretă, în serviciul aproapelui.

Vrem o biserică săracă sau o biserică atacată pentru că preţuieşte sau pune accentul mai mult pe finanţe?  Alegerea este evidentă. Ne încurcă, însă, acceptarea ei din interior, ca membre vii ale bisericii. Motivele sunt uşor de imaginat, la finalul acestui articol.

Sărăcia cea mai dură a zilelor noastre este efectul izolării, însingurării chiar şi printre creştini. Însă aceasta nu este sărăcia pe care o dorim sau o căutăm pentru biserică. Din contră!

Când nu eşti legat de cele materiale sau ştii să le administrezi cu un spirit detaşat, începi să preţuieşti trăsătura, virtutea sărăciei, specifică bisericii.

 

preot Emil-Marian Ember

 


[1]              Unii ar susține că, dacă ne referim la biserica greco-catolică din România, suntem într-adevăr o biserică săracă, incapabili să ne întreținem singuri și în consecință limitați din anumite puncte de vedere.

Share.

About Author

Leave A Reply