POVESTEA DE SEARA PENTRU PĂRINŢI SI COPII CUMINŢI

2

Eu sunt Iosif

Nu, nu am haină colorată chiar dacă tata mă iubeşte şi nici nu sunt vreun visător. Sunt Iosif. Doar atât. Iar ea e Ana, soru-mea mai mică. E mică şi cuminte. Cuminte-cuminte, da’ tot pune întrebări – aşa-s copiii. Până luna trecută, tot aşa-mi ziceau şi mie: „ăla micu’ ” – da’ acu’, la 13 ani, eheei, am trecut în rândul bărbaţilor. Dovadă că am mers şi eu, la nuntă, invitat. Si ce mai nuntă a fost !… Doar despre asta mă tot roagă soru-mea să-i povestesc!

– Da’ vezi să nu visezi, zice ea, cu jumătate de glas…

Adică să-mi spui numai ce-i adevărat, nu ce crezi tu…

– Cum adică, doar nu-ţi închipui că eu mint vreodată?!… m-am răţoit la ea. Ia vezi, că nu-ţi mai spun nimic şi n-ai decât să-l întrebi pe tata… m-am prefăcut eu supărat. Dacă era înainte de luna trecută, m-aş fi înfuriat şi chiar că nu i-aş mai fi povestit nimic… Dar acuma, eu, ca bărbat care respectă poruncile, nu pot să mă mai supăr… eh! Si ce vrei să ştii ?, am întrebat-o eu cu glas ceva mai dulce.

– Păi…era frumoasă mireasa?

– Doar o ştii, e verişoara noastră mai mare… ce fel de întrebare e asta?!

– Ei, nu aşa – cum arăta, anume…

Of, ce-i mai trece prin minte unui copil – mi-am zis.

–Păi… arăta fericită. ªi da, tare frumoasă era în veşmântul ei de in, fără podoabe, acolo, sub baldachinul boltit, când mirele, şi el în alb, a acoperit-o din creştet la picioare cu vălul cel ei cel alb şi fin… Soru-mea rămăsese aşa, cu ochii închişi, de parcă vedea sau poate visa şi ea la ziua ei cea mare…ªi nu ştiu cum, dar nu m-a lăsat inima să nu spun mai departe – mă asculta sau poate nu, dar era ca şi cum aş fi vorbit pentru mine – ca atunci când depeni iar şi iar un vis… … Când am ajuns erau cu toţi acolo – ştiam cine-i mireasa, ştiam şi cine-i mirele – îi cunoşteam pe toţi de-acolo , doar într-un sat suntem cumva cu toţii rude … dar uite, nu-mi puteam lua ochii nu de la miri, ci de la vecinii noştri – nu mă mai săturam privindu-i… Erau şi ei acolo, aşa, mai la o parte, tăcuţi şi blânzi, cum le e firea , mai ales de când muri tâmplarul, soţul ei.… eu nu l-am cunoscut, murise înainte să mă nasc eu… se zice că era un om frumos şi bun şi drept şi blând… Taică-meu de asta-mi spusese Iosif, după el… iar ea, priveşteo… e tot la fel de când o ştiu, de parcă eu sunt mai bătrân ca ea, la cei 13 ani ai mei… acum tăcea , privind duios şi cald la toţi şi toate – şi aşa, abia de răspundea, când o întrebai ceva, cu glasul dulce şi adânc… mă tot uitam şi nu ştiu cum, mi-am zis că nu cred să fi fost mireasă mai frumoasă decât ea, vreodată… Petrecerea se încinsese acum, era în toi şi aromeau bucatele pe mese şi slujitorii nu mai pridideau să aducă vin proaspat când, încinşi de joc, nuntaşii se mai aşezau să se odihnească…şi cum priveam la ea, numai ce o vad că se ridică şi merge înspre fiul ei, şoptindu-I ceva. N-am auzit ce-a spus şi nici n-am înţeles ce i-a răspuns, dar am văzut-o înaintând spre slujitori, printre nuntaşii prinşi în joc făcându-şi anevoie loc şi vorbindu- le tare, s-o audă şi să înţeleagă: „Faceţi tot ce vă va spune!”. Apoi s-a strecurat la locul ei, aproape nevăzută şi a rămas acolo, privindu-i pe nuntaşi şi surâzând în inimă. Atunci L-am văzut pe fiul ei cum se ridică – tu doar îl ştii, cât de frumos e – ei bine, nu-L mai văzusem niciodată aşa – veş- mântul îi părea o mantie de aur şi unduia în urma lui, iar el mergea, parcă plutea, cu părul lung şi auriu, în bucle grele căzându-I pe veşmânt – l-am văzut îndepărtându-se înspre intrare – erau acolo vreo şase vase mari de piatră, cum ştii, pentru purificare. Si i-am văzut pe slujitori turnând în ele apa, grăbind să le umple sub privirea lui. Nu înţelegeam nimic

– apoi îi spuse unui slujitor să scoată vin din vas şi să-i ducă stolnicului nunţii – dar e apă acolo, doar apă au pus slujitorii

– am vrut să strig! Dar l-am văzut pe stolnic uimit, de vinul cel mai bun care fusese până acum păstrat, în loc să fi fost dat întâiul… şi am băut şi eu – şi era dulce, aromat şi uleios ca vinul vechi

– e vin împărătesc!

– strigau nuntaşii care mai de care – doar mirele şopti: te curăţă parcă, de păcate… Când s-a întors la locul lui, părea tot el, fiul tâmplarului, pe lângă care ne mai aciuiam ca să ne facă de-ale casei sau jucării măiestre… şi nu ştiu cum, I-am întâlnit atunci privirea

– şi mi-a venit în gând, aşa, într-o doară – ce frumos mire ai să fii Tu! Si L-am văzut pe El, deodată, înveşmântat în purpură şi aur, acoperind cu vălul de mireasă din creştet până la picioare – cu vălul alb, de in neprihănit, o lume întreagă urcând în şiruri

-şiruri înspre El… dar n-am mai înţeles de ce din mâini I se prelingea sânge, iar purpura veşmântului părea vie, fiindcă era însângerată

– iar tronul lui, era o cruce…

– Si pe mireasă, cum o cheamă – n-ai întrebat ?!

– cu ochii mari, deschişi, soru’mea îmi sorbea cuvintele

– şi visul…

– N-a fost nevoie, cred că l-am auzit spunând

– sau poate,am visat

– un nume cum nu e pe la noi

– …. Biserica”

 Ecaterina Hanganu

Share.

About Author

2 Comments

Leave A Reply