Povestea unui om leneş

0

„Dar muieţi-s posmagii?” este întrebarea leneşului din povestea lui Ion Creangă. Dacă posmagii sunt „muieţi”, atunci se învoieşte să-şi ducă viaţa mai departe. Dacă nu, „ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!” Omul preferă să se lase spânzurat decât să primească îndurarea discutabilă a cucoanei care se oferă să-l ia pe lângă casa ei şi să-l hrănească cu posmagii din hambar, în loc să-l lase să moară ca un câine. Răspunsul leneşului este de ajuns pentru ca doamna milostivă să se „lehămetească” de binefacere şi să-l lase în voia Cerului. „Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!” zice ea, iar sătenii îl duc pe vinovat la spânzurătoare. Nu suntem martorii pedepsei săvârşite până la capăt şi nu ştim de fapt ce s-a întâmplat de s-a putut ajunge la un asemenea deznodământ. Stim doar, de la început, că într-un sat, odată, era un om „grozav de leneş”, fără pereche în lume. Mai departe, povestea redă pe scurt un parcurs: drumul spre spânzurătoare. Din naraţiune lipsesc toate determinările, identitatea personajelor, conflictul propriu-zis şi chiar acţiunea. Asistăm doar la consecinţa unei acţiuni a cărei caracteristică este tocmai aceea de a nu fi o acţiune. Aflăm ce se poate întâmpla atunci când nu se întâmplă nimic. Este o poveste despre eşecul acţiunii, în diferitele sale variante. Dar, în mod paradoxal, intriga este un elogiu implicit al acţiunii, din moment ce inacţiunea leneşului echivalează cu o condamnare la moarte. Naraţiunea pare să ascundă o ironie subtilă. Într-un sistem de referinţă în care existenţa echivalează cu fapta, are loc o confruntare între identitate şi alteritate, între uniformitate şi singularitate, între regulă şi excepţie. Alteritatea subminează periculos echilibrul unei lumi întemeiate pe prejudecata acţiunii. Asimilarea naturii trupeşti cu puştiul, a faptei cu vacuitatea ridică inconfortabile semne de întrebare în privinţa ordinii lumii. Leneşul reprezintă nu atât o fiinţă, cât o idee. El este însă singurul personaj înzestrat cu atribute şi singurul deţinător al unui crez. Într-un sens mai larg, el e singurul erou care există în poveste, deşi existenţa sa, echivalentă cu inacţiunea, reprezintă o limită a Idei inactuale existenţei şi, ca atare, urmează a fi suprimată. De cealaltă parte, satul, simbolul existenţei în acţiune, este o simplă entitate, vag personificată, susţinătoare a unei idei ce proslăveşte fapta, sacrificând pentru aceasta o viaţă. În acest caz, satul întruchipează ideea, iar leneşul existenţa, în varianta parmenidiană a identităţii acesteia cu gândirea. Satul acţionează în mod distructiv, condamnând la moarte ceea ce nu-i seamănă, în timp ce leneşul este extrem de permisiv în privinţa sa şi a celorlalţi; fapta sa, dacă se poate spune astfel, este toleranţa extremă, înţelegerea şi acceptarea. Satul, aşadar, acţionează în numele unei idei, iar această idee este refuzul existenţei întemeiate pe idee. Leneşul, în schimb, trăind în universul reflexivităţii pure, îşi asumă existenţa în totalitate, dincolo de universul limitativ al faptei. În acest sens, el reprezintă o variantă a înţeleptului. Eşecul acţiunii, imobilismul, este, în cazul său, nu doar o realitate asumată, ci condiţia de posibilitate a oricărei cunoaşteri. O altă ipostază a eşecului acţiunii este aceea reprezentată de „cucoana” care se oferă să-l salveze pe leneş. Încazul ei se relevă limitele milosteniei şi imposibilitatea binefacerii într-o confruntare unde însăşi „facerea” este pusă în discuţie. Fapta femeii se mărgineşte la a-l încredinţa pe leneş milei cereşti, confirmând, o dată în plus, filosofia lui, care nu este alta decât consimţământul deplin în faţa destinului. Eşecul femeii reprezintă imposibilitatea intelectului de a reconcilia două principii opuse, unul material, celălalt spiritual. Materia reuşeşte să se afirme doar în aspectul ei distrugător, prin eliminarea a ceea ce nu i se supune, în timp ce spiritul rămâne identic cu sine, dar nu se poate sustrage fatalităţii materiei. În încercarea de a rezolva acest conflict, intelectul va înclina, inevitabil, fie de o parte fie de cealaltă a termenilor. Este aici, în mic, întreaga istorie a cunoaşterii. Mai mult decât atât, este istoria fiecărui individ, aflat la răscrucea dintre principii şi imbolduri contrare. Fiecare existenţă se înclină când de partea acţiunii, când de partea repaosului, când de partea spiritului, când de partea materiei, când sub necesitatea asemănării cu ceilalţi, când sub dorinţa singularizării. Fiecare lume interioară are un sat al său, un leneş al său şi o figură maternă simbolică ce mediază concesiv între impulsuri opuse. Gândul însuşi este întotdeauna un repaos, deci o negaţie a faptei, care, la rândul său, este o fisură în universul reflexivităţii. Ambele se definesc prin excepţie. Eşecul amândurora, în povestea lui Ion Creangă, ridică semne de întrebare asupra sistemului de referinţă în care are loc confruntarea. Nefapta leneşului este tocmai această interogaţie asupra sistemului, adică asupra lumii căzute în finitudine şi relativitate. Leneşul, notează Gabriel Liiceanu, este „un recidivist al paradisului după cădere, un insurgent al eternităţii în condiţiile finitudinii”, care „aduce cu sine zvonul şi sfidarea altei lumi”. „Erou al lumii repaosului Ţ…ţ, leneşul este bolnav numai prin relativitatea sistemului de referinţă. Acest aristocrat al lumii parmenidiene se lasă ucis în numele unei teoreze care denunţă relativitatea hărniciei şi o primejduieşte în chiar esenţa ei. Leneşul care acceptă să meargă la spânzurătoare rămâne astfel în chip sublim fidel esenţei sale şi moare demn, scăldat în voluptatea repaosului absolut, pe care nici o altă dorinţă nu l-a putut tulbura şi faţă de care nici o tranzacţie nu a fost cu putinţă”

(Despre limită, Buc., Humanitas, 2004, pp. 83-84).

Eşecul tranzacţiei propuse prin înmuierea posmagilor nu-i aparţine însă leneşului, ci lumii ce refuză paradigma altei posibile lumi, oferite prin acest gest simbolic. Discreditată chiar din interior, fapta eşuează atât imanent, cât şi transcendent, dovedindu-şi pe deplin fragilitatea. Lenea leneşului este conştiinţa previzibilităţii acestui eşec.

Magda Wächer

Share.

About Author

Leave A Reply