Rodica Socol: “Câţi Brâncuşi în devenire există, poate, în satele noastre, dar nu au bani să-şi asigure uneltele necesare?!

0

Sunt pe lume persoane a căror menire este de a vindeca. Prea plinul lor sufletesc, adevărat balsam tămăduitor, se revarsă cu dărnicie asupra norocoşilor ce le ies în cale. Este şi cazul dr. Rodica Socol, medic de familie în Timişoara, care, pe lângă tratamentele obişnuite oferite, îndeamnă bolnavii să-şi fabrice propriile medicamente sufleteşti. Descoperind sau cultivându-şi talentele deja aflate, fie că este vorba de pictură, ca în cazul ei, ori de muzică, dans, literatură, doctoriţa Rodica Socol consideră că fericirea este ascunsă în fiecare dintre noi, trebuind doar scoasă la lumină. Ea însăşi şi-a perfecţionat continuu, prin studii temeinice, pictura, ajungând un adevărat artist, cu expoziţii şi vânzări de tablouri în Austria, Egipt, Grecia, Anglia, Statele Unite ale Americii. În ciuda acestor realizări, rămâne un om modest, care-şi consideră familia cea mai mare realizare. Practică medicina din convingerea că trebuie să ajute, ca semn de recunoştinţă pentru iubirea pe care o primeşte.

Arta şi medicina sunt două discipline care se îmbină foarte bine”

– De mică aţi cochetat cu pictura, cum de nu v-a tentat o carieră în domeniu?
– Când trebuia să dau admiterea la facultate, locurile de la Facultatea de Arte Frumoase se puteau număra pe degetele de la o mână, examenul era subiectiv şi nu-mi permiteam riscul de a sta un an acasă. M-am gândit că o carieră medicală m-ar ajuta chiar şi în domeniul artistic, lucru care s-a dovedit ulterior. Arta şi medicina sunt două discipline care se îmbină foarte bine, oricum ca să desenezi trebuie să ai noţiuni foarte clare de anatomie.

“Pediatria este meseria mea de suflet, ca şi arta, de altfel

– Aţi avut vreo perioadă în care nu aţi pictat?
– În timpul facultăţii pictam mai puţin, dar desenam mai mult, însă în vacanţe compensam întotdeauna. Pictura este hrana sufletului meu, când nu pictez particip la expoziţii şi invers. Este adevărat că medicina implică studiu permanent, dar sunt un om foarte bine organizat şi, trebuie spus, dorm destul de puţin. Arta mă relaxează şi, dacă subiectul unui tablou mă captivează, nici nu simt oboseala.

– Se reflectă în pictura starea dumneavoastră de spirit, dacă sunteţi fericită sau, din contră, supărată?

– Am învăţat de-a lungul timpului să nu fiu un om supărat, de aceea, dacă motivul nemulţumirii depinde de mine, încerc să iau lucrurile aşa cum sunt şi să mă relaxez. Desigur, necazurile vieţii nu pot fi evitate în totalitate. În acele situaţii folosesc pictura pe post de tratament, mă ajută extraordinar în depăşirea crizei. Pictura te face mult mai profund în gândire, mult mai sensibil, mai atent cu cei din jurul tău. În general, artiştii sunt oameni frumoşi, care îşi transpun o parte din suflet în creaţiile lor.

 “Cei ce îşi descoperă şi cultivă de mici talentele sunt norocoşi”

– Cu doi cronofagi teribili, internetul şi televizorul, îşi mai descoperă azi copiii aptitudinile artistice?

Fiecare copil are o înclinaţie, un talent, dar este trist că părinţii au devenit extrem de ocupaţi în present, iar şcoala nu se ocupă deloc de dezvoltarea aptitudinilor elevilor. Astfel, în timp, aceste înclinaţii dispar. Cei ce îşi descoperă şi cultivă de mici talentele sunt norocoşi, pot trăi cu speranţa că vor avea, la maturitate, o meserie care  le va produce zi de zi plăcere. Chiar daca nu ajung sa facă din pasiunea lor o adevărată carieră, sfătuiesc toţi părinţii să încurajeze copiii talentaţi, arta fiind la orice vârstă adevărat medicament pentru suflet. De fapt, orice hobby poate fi un colac de salvare în momentele grele ale vieţii.

– Cum vă alegeţi temele tablourilor, ce vă inspiră?
– Multe subiecte sunt întâmplătoare, am avut perioade, cu ani în urmă, când mă pasionau doar portretele sau peisajele. Citind foarte multă literatură, filosofie, psihanaliză, am evoluat, daca pot fi un pic lipsită de modestie. Cu trecerea timpului, subiectele au pierdut noţiunea de figurativ. Expoziţia din 2007, care a fost una personală, a avut ca temă vechi simboluri româneşti. Aprofundând subiectul, am citit foarte mult, mai ales Nicolae Densuşianu, descoperind lucruri pe care nu le ştiam despre istoria noastră şi astfel am ajuns să dezvolt o temă simbolistică.

– Pentru documentarea picturilor dumneavoastră aţi devenit pasionată de istorie, ca un arheolog, care scoate la iveală dovezi ale trecutului.
– Da, e interesant că filonul românesc este unul foarte vechi, din care s-au desprins multe alte culturi, anumite simboluri care se regăsesc în istoria noastră apărând şi în alte culturi, ceea ce constituie o dovadă a vechimii noastre ca popor. Un exemplu de simbol este Caloianul, numit şi trompeta Carpaţilor, care este de fapt simbolul lui Hermes, un simbol dual, ce se regăseşte şi în alte culturi. Sau pe discul de la Pietroasa sunt prefigurate 9 zeităţi cunoscute ca fiind greceşti, dar ele apar în cultura noastră cu mult timp înaintea grecilor. Istoria noastră este foarte interesantă şi este păcat că în şcoli copiilor li se predau nişte noţiuni atât de irelevante.

“Arta trebuie susţinută, iar în România nu există acest respect pentru artă”

Aveţi un pictor român preferat?
– Îmi place mult Tonitza, pentru paleta coloristică şi modul în care mă regăsesc în picturile lui. Nu pot să spun că exista vreun pictor care îmi displace profund, mă gândesc că poate nu înţeleg mesajul pe care vroia să-l transmită, fiind într-o anumită stare, necunoscută mie. Am întâlnit şi foarte mulţi artişti tineri extrem de talentaţi, numai că arta trebuie susţinută, iar în România nu există acest respect pentru artă, mulţi se duc să-şi cumpere tablourile din mall, în loc să meargă într-o galerie de artă, în ciuda faptului că preţurile sunt aproape egale.

Cum ar putea statul să încurajeze artiştii plastici? Cum o fac alte state?
– Guvernul susţine acţiunile artistice, alocând anumite sume pentru organizarea expoziţiilor, înfiinţând burse pentru studenţi sau oferind oricui posibilitatea de a-şi cultiva un talent, indiferent că este vorba de muzică, pictură sau orice altceva. La noi nu se alocă nicio sumă, ceea ce restrange mult numărul celor care o pot practica. Să ne gândim la Brâncuşi, cum a plecat pe jos, în opinci, la Paris şi ce-a ajuns pentru omenire! Câţi Brâncuşi în devenire există, poate, încă în satele noastre, dar nu au bani să-şi asigure uneltele necesare?!

– Suflă criza peste tot, iar arta pare un moft în aceste perioade economice grele.
– Sigur că este imposibil să susţii pe toată lumea, dar sunt talente care ar trebui ajutate, ca să nu se piardă! Gândiţi-vă la Enescu, Alecsandri, Grigorescu, susţinuţi financiar de multe ori de către Regina Elisabeta. Pentru că am făcut un master în pictură ştiu că la noi, la Facultatea de Arte Frumoase, vin firme din alte ţări şi organizeaza concursuri pentru a selecta artişti români cărora le atribuie proiecte, dar sunt extrem de rare aceste cazuri.

“Recomand cultivarea oricărui hobby ca tratament pentru suflet”

Câte tablouri pictaţi într-un an?
– Este foarte greu să răspund la această întrebare, în perioada de master aveam de făcut tablouri cu teme impuse. Contează şi mărimea lor. Pot să spun că nu există un interval de o lună în care să nu am o lucrare, dar câteodată lucrez  la mai multe tablouri simultan. Oricum, numarul de tablouri depinde si de inspiratie.

– Tablourile dumneavoastră sunt extrem de optimiste, cu mult galben, auriu, roşu…
– Pictez în ulei pe pânză şi îmi place să mă joc cu nuanţele, cu mai multe tonuri de galben, roşu, albastru… Recomand cultivarea oricărui hobby ca tratament pentru suflet, iar pacienţilor mai sensibili le spun să îşi pastreze echilibrul psihic încercând să vadă latura pozitivă a lucrurilor, aşa cum întunericul naşte lumină, negativul se transformă în pozitiv, corpul omului dezorientat, suferind, fiind la originea tulburării pe care o manifestă.

“Am simţit tot timpul că pictura este felul meu de exprimare, la fel de natural ca şi cuvântul”

– Cum vă influenţează pictura?
– Am început să desenez, apoi să pictez înainte de a merge la şcoală. La început a fost o joacă, apoi un mod de a cunoaşte lumea şi de a o înţelege. Am simţit tot timpul că pictura este felul meu de exprimare, la fel de natural ca şi cuvântul. Medicina, în special pediatria, relevă substanţa fenomenului estetic, pentru că omul, ca microcosmos, reprezintă sâmburele Universului. Omul conţine în sine întreaga creaţie, este arhetipal.

– Putem descoperi un pictor în fiecare dintre noi?
– Fără discuţie, în fiecare din noi există un pictor, un muzician, un poet şi un doctor… Cred că la orice vârstă putem învăţa să ne transpunem sentimentele pe pânză chiar dacă, la început, pictura e mai instinctuală. Prin studiu putem însă evolua, pentru  că trebuie să ai o bază teoretică, trebuie să ştii anumite lucruri ca să poţi picta un portret sau un corp în mişcare, de exemplu. Există cursuri şi cărţi de specialitate care te ajută.

“Nu am căutat niciodată partea comercială a picturii”

– Ce-aţi corecta ca medic, dacă aţi putea, în activitatea dumneavoastră? Dar ca pictor?
– Ca medic aş acorda prioritate deplină activităţii strict medicale, degrevând practica medicală de problemele colaterale ce ţin de relaţia cu alte instituţii. Nu mi se pare normal să cerem pacienţilor adeverinţe de la serviciu sau să le cerem declaraţii că au un venit mai mic de 6 milioane, mi se pare că ne depăşim competenţa. Revenind la artă, luând ca exemplu perioada Renaşterii, în care familia De Medici a acordat un rol primordial artei, aş corecta atitudinea celor care trebuie să susţină arta.

– Ajunge uşor un artist să participe la expoziţii internaţionale şi apoi să-şi vândă tablourile?
– Sunt galerii, chiar şi private, care te invită să faci o expoziţie ce durează trei săptămâni, o lună. După terminarea ei, cei cărora le-au plăcut tablourile le pot achiziţiona. Este însă foarte greu în artă să ajungi în vârful piramidei, pentru că şi aici, la un anumit nivel, lucrurile sunt un pic „aranjate”. Sigur că poţi ajunge să fii apreciat, aici depinde mult şi de stilul fiecăruia, de talent şi, într-o anumită măsură, şi de noroc. Eu nu am căutat niciodată partea comercială a picturii, am vrut să evoluez ca şi tehnică, mi se pare mult mai important să fiu apreciată ca stil de lucru şi mod de execuţie, reuşind, în final, să transmit mesajul dorit.

– Ce părere aveţi despre intervenţia calculatorului în artă?
– Aşa cum eu nu pot niciodată să pictez acelaşi tablou de două ori, tot aşa nu sunt de acord cu cei care ajung să-şi printeze tablourile, şi nu mă refer la cei care fac artă digitală. Trebuie să păstrăm caracterul de unicitate al artei. În loc să te ajute, calculatorul te poate face prizonier. Trebuie însă să recunosc meritul internetului de a te face cunoscut, este un mod de apropiere între artiştii din toată lumea. Poţi să stabileşti contacte, să ţi se vadă tablourile, să ajungi în lista de artişti ai diferitelor galerii, să fii astfel invitat la expoziţii diverse.

– Ce vă împlineşte mai mult: medicina sau pictura?
– În cazul meu, medicina şi pictura reprezintă cele două părţi ale unui întreg. Dar pot să spun că fără susţinerea soţului şi a celor două fete ale mele, din care una este arhitect, deci este şi ea un artist, în felul ei, nu ştiu dacă aş fi ajuns la un asemenea nivel în pictură. Viaţa intelectualilor români este grea, indiferent de profesie, dar trebuie să aprecieze încercările la care îi supune destinul. Greutăţile vieţii sunt frumoase, ele nasc lucruri măreţe.

Ioana Dăian

Fragment din interviul publicat de pulsmedia.eu.

Titlul si intertitlurile aparţin revistadiaspora.ro.

Share.

About Author

Leave A Reply