Românii şi Crăciunul

0

Românii au numeroase datini legate de sărbătorile de iarnă – tezaur aparte al patrimoniului nostru cultural. Chiar dacă unele dintre acestea au fost „uitate” sau înlocuite cu altele asimilate de la alte popoare, totuşi cele care ne reprezintă cel mai bine sunt obiceiurile româneşti. Crăciunul este o sărbătoare foarte importantă pentru creştini: este sărbătoarea Naşterii Domnului, timp al bucuriilor, al păcii şi al liniştii sufleteşti. Este o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă şi în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru această sărbătoare. Începând cu Ajunul Crăciunului, uliţele satelor răsună de glasurile cetelor de colindători. În costume tradiţionale, aceştia merg din casă în casă pentru a le ura oamenilor fericire şi prosperitate, dar şi pentru a vesti Naşterea Domnului. Dar colindele nu sunt cântate doar în perioada Crăciunului, ci până după Bobotează, cele mai cunoscute fiind „O, ce veste minunată”, „Trei păstori”, „Cântec de Crăciun”, „Aseară pe inserate”, ce vestesc Naşterea Domnului şi „Pluguşorul”, care este specific Anului Nou. Cu traista după gât, cu bâta în mâna şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate: „Bună dimineaţa la Moş Ajun, Ne daţi ori nu ne daţi”, şi dacă cei din casă întârzie a le deschide uşa, încep să cânte mai departe:

„Am venit şi noi odată La un an cu sănătate, si la anul să venim Sănătoşi să vă găsim. Ne daţi, ne daţi, Ori nu ne daţi” Cu acest prilej, gazda le împarte colindeţe: covrigi, nuci, mere, colăcei de faină frământaţi şi copţi chiar în acea noapte a Moş Ajunului. De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare”; „În oraşul Vitleem”; „Trei crai de la răsărit”. În unele locuri în noaptea Crăciunului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfăţişează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în portul ostaşilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaşpar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă. Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai Evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania.

Colindatul este un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretat în casă, pe uliţe, de o ceata sacră. Colindele transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an. Colindatul este cea mai răspândită tradiţie a românilor. Când persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid uşile sau nu oferă daruri, efectele magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei. În multe regiuni, în special în Moldova, se întâlnesc jocurile cu măşti. Personajele sunt capra, ciobanul, ţiganul, ursul, dar, în timp, au apărut şi altele care întruchipează moşi, babe, draci. Acest obicei este unul păgân, ce are rolul să aducă rodnicie anului ce urmează, animale cât mai multe în turmele păstorilor şi recolte cât mai bogate. „Ursul” îşi are originea într-un cult geto-dac care urmărea fertilizarea şi purificarea solului şi a gospodăriei. Toate colindele şi jocurile cu măşti marchează sărbătorile de iarnă şi totodată le aduc prosperitate celor colindaţi. Cel mai frumos obicei de Crăciun, aşteptat cu nerăbdare de către cei mici, deoarece precede sosirea Moşului, este cel al împodobirii bradului. Acesta nu este specific românilor, ci se întâlneşte în toată lumea. Se pare că datează din secolul al VIII-lea, din Germania, unde în fiecare casă se aducea câte un brad neîmpodobit. Se spune că Sfântul Bonifaciu, care propovăduia creştinismul în triburile druide germanice, a tăiat un stejar (considerat un simbol al unei zeităţi păgâne), iar acesta, în căderea sa, a doborât toţi copacii din jur, mai puţin un brad. Sfântul Bonifaciu a socotit aceasta o minune şi a numit brăduţul „Copacul Pruncului Hristos”. Nu se ştie exact de unde a apărut obiceiul de a-l împodobi. Cert este că, acum, există ornamente care mai de care mai frumoase, care conferă întregii case un aer de sărbătoare.

Ignat este divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ignaţie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor – în zorii zilei de Ignat se taie porcul de Crăciun – şi cu Înătoarea. Potrivit calendarului popular, Înătoarea, reprezentare mitică a panteonului românesc, pedepseşte femeile care sunt surprinse lucrând (torc sau ţes) în ziua de Ignat. Animalul sacrificat în această zi este substitut al zeului care moare şi renaşte. Împreuna cu timpul, la solstiţiul de iarnă. În antichitate, porcul a fost simbol al vegetaţiei, primăvara, apoi sacrificiul lui s-a transferat în iarnă. Buhaiul, numit în Ialomiţa şi în sudul Moldovei „buga”, era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă şi legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu băţ trecut printr-un laţ. Gura vasului este deschisă. Unul din flăcăi ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borş, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea şuviţa de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanţă a vasului. Cuvântul buhai a ajuns la noi, probabil, prin intermediul limbilor slave: rus. – bugai, pol. – buhai, ceh. – buga, cum se spune în Ialomiţa şi în sudul Moldovei. Obiectul menit să imite mugetul taurului, simbol al fertilităţii, a fost cândva răspândit în întreaga Europă. La cehi este cunoscut şi azi sub numele de bukal sau bukaci, denumirea fiind în legătură cu zgomotul pe care îl face. La unguri se numeşte burgato, tot o denumire onomatopeică. La germani se numeşte Rummeltop sau Brummtorf, tot după zgomotul pe care îl face (torf înseamnă oala de pământ, de lut). Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană şi, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional şi este practicat mai mult ca un joc de copii. Unul dintre obiceiurile de Crăciun ale românilor este legat de torsul şi ţesutul lânii, obicei de care femeile erau tare mândre, ţesând pentru familie atât hainele pe care le purtau cât şi obiecte de împodobit casa cum ar fi ştergarele, paturile. Se adunau în şezători, cât mai multe familii la o casă pentru a avea mai mult spor şi pentru atmosfera prietenească şi caldă care exista. Femeile mai vârstnice le dădeau sfaturi celor mai tinere, iniţiindu-le în această meserie de tors şi ţesut lână şi cânepă. Pe lângă faptul că în şezători se muncea, în acelaşi timp era şi un bun prilej pentru a afla veştile care circulau în comunitate, de a se spune ghicitori, proverbe, de a se cânta balade, de a se învăţa colinde, adică de a se păstra viu folclorul românesc. Crăciunul, ziua naşterii lui Iisus Hristos, este sărbătorita de toţi românii cu tradiţiile specifice: colinde, brazi sclipitori,cadouri, veselie, mâncăruri tradiţionale şi reţete culinare diferite de la o regiune la alta a ţării. Pentru toate gospodinele, masa de Crăciun înseamnă tradiţie şi bun gust, atât în ceea ce priveşte decoraţiunile, cât şi mâncărurile specifice acestei sărbători. Adunate de-a lungul anilor, reţetele de Crăciun reprezintă atuul atmosferei de sărbătoare şi necesita ceva imaginaţie, nu doar pentru a găti bucatele aniversare, ci şi pentru a o pregăti festiv. Masa de Crăciun trebuie să fie bogată şi să surprindă în fiecare an. De pe masa de Crăciun nu trebuie să lipsească preparatele din porc, dar nici dulciurile sau prăjiturile. La ţară, când cocoşul vesteşte miezul nopţii, spre Ajun, gospodinele se scoală ca să moaie turtele. Clitul de turte se coboară de la locul de unde fusese pus ca să se usuce şi sa fie ferit de ochii şi mâinile copiilor, se iau câte 3-4 turte, se rup în două ori în patru bucăţi şi se moaie într-o apă călduţă în care s-a topit zahăr şi apoi se aşează pe fundul unei farfurii. Peste acest strat de turte se presară zahar pisat, amestecat cu miez de nucă, asemenea pisat, sau numai jolfă, julfă, jofă sau juflă de sămânţă de cânepă. Unele gospodine îndulcesc apa cu miere. Pe la târg sau chiar şi prin sate, fruntaşii adaugă şi apă de flori, migdale şi alte „bunătăţi” frumos mirositoare. Peste acest strat se pune un alt rând de turte muiate, şi iarăşi julfă sau miezul de nucă, şi astfel se urmează până se umple blidul, peste care se presară zahărul sau miezul de nucă; alteori, turtele se ung cu miere, căci deasupra nu se pune niciodată julfă. Gospodinele care, din pricina nevoii, nu au turte, taie felii de pâine de târg şi le îndulcesc în apă cu zahăr, punându-le apoi pe farfurii în locul turtelor, căci ajun fără turte sau „turte-rupte” n-ar sta frumos pentru cinstea casei. Când lucrul acesta este isprăvit, femeia merge în „casa cea mare” sau în „casa de dincolo” – odaia care este păstrată curată –, aşează pe masa de sub icoana cea mai frumoasa fata de masa pe care o are, iar pe mijlocul ei pune o sticla de vin roşu, prohir, iar la lipsa alb. La dreapta sticlei pune o farfurie cu turte, iar în cealaltă parte o farfurie, jumătate cu bob făcălit sau făcăluit – sleit, după cum se spune prin Muntenia, – cu ceapa prăjită pe deasupra, iar cealaltă jumătate este plină cu perje fierte. În cele patru cornuri sau colturi ale mesei se aşează câte un colac, iar în lipsă, câte un sfert de pâine. Între colacii din dreapta se pune câte un fuior de cânepă, bine periat, zicând unii că aceasta este barba lui Moş-Crăciun; adevărat, e un mic plocon preotului; prin alte părţi, „fuiorul popii” se dă de obicei în ajunul Bobotezei. Prin jud. Suceava, se pun pe masa cele mai bune bucate de sec. „Nimeni n-are voie sa descopere masa pana nu intra preotul pe uşă. Tot aşa n-are dreptul să guste din masă, căci se crede că unul care ar face acest lucru, ar face bube. Preotul cânta şi apoi sta pe laiţă după ce blagosloveşte întreaga masă. Ia şi gustă din fie care fel de mâncare. Bărbatul destupa sticla cu vin şi cinsteşte pe preot. Preotul face urările cuvenite în legătură cu venirea sărbătorilor. De-i glumeţ, mai spune câte o glumă; gusta din masa şi cei ai casei, şi ceea ce le-a rămas, dau şi la alţi megieşi, ca Dumnezeu să primească”. În acest timp, afară arde căruia cu tămâie. Ca plata preotul ia gologanii pe cari îi găseşte sub faţa de masă, pe cornul mesei din fata şi din dreapta, cei doi colaci din dreapta precum şi o parte din vinul din sticla. Dascălii poartă pe umăr desagii cu colaci, ajutându-se la aceasta şi de alţi oameni din sat sau ucenici de la strană.

Obiceiuri vechi de Crăciun

• În ajun de Crăciun, oamenii îşi iau de la vecini tot ce-au dat cu împrumut, spre a avea toată avuţia în gospodărie.

• Femeile pun un ban de metal şi o nucă în apa de spălat, spre a fi în anul ce vine mai frumoase şi bogate.

• Gospodarii, în ajunul Crăciunului, pun mâna pe toate uneltele din curte, ca să le poată folosi cu spor în anul următor.

• Cu o zi înainte de Crăciun se pune o potcoavă într-o căldare cu apă. Stăpânul casei bea primul, apoi o dă vitelor, ca să fie tari ca fierul.

• Păstorii pun sub pragul casei un drob de sare învelit, lăsându-l până la „alesul oilor“, în luna aprilie, când drobul este scos, măcinat şi amestecat cu tărâţe şi dat ca hrană turmei, să sporească.

• În ajun de Crăciun se curăţă hornul, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor pentru rod bogat.

• În noaptea de Ajun se face priveghi, iar pe masă este aşezat un colac cu un cuţit înfipt în el.

• Masa pusă în ajun rămâne întinsă toată noaptea, timp în care focul trebuie să ardă în sobă.

• La Crăciun pâinea se aşează pe masă, să vină belşugul, şi tot în acelaşi scop, sub faţa de masă se pune pleavă de grâu.

• În ajun se pregătesc 12 feluri de mâncare în amintirea „Cinei cea de taină” – Iisus şi 12 apostoli.

• Gospodarii stau la masă cu picioarele pe topor, ca să fie tari ca fierul în anul care vine.

• Când primul om intrat în casă de Crăciun este bărbat înseamnă bunăstare în anul viitor.

• În ajun de Crăciun sunt puse în tuspatru colţurile de mese căţei de usturoi şi seminţe de mere, ce apără de deochi şi farmece.

• Din ajunul Crăciunului până la Bobotează, casa e măturată de la prag spre răsărit şi nu din fundul locuinţei spre prag, ca să vină peţitori la fata de măritat. Fetele mari nu trebuie să dea gunoiul afară din casă.

• Ca să-şi viseze ursitul, fata va posti toată ziua de ajun, iar prima îmbucătură de seară s-o pună la brâu; când se culcă, întinde brâul pe jos şi face trei mătănii peste el. Aşa îşi va afla ursitul.

• În Ardeal, sărbătorile de Crăciun începeau de la Sf. Nicolae (6 decembrie), când fetele se adunau în grup, încă din seara de 5 decembrie, şi frământau plăcintele care vor fi unse cu ou, pentru a doua zi. Doar la 9 fix seara, nici un minut mai devreme sau mai târziu, năvăleau flăcăii şi se încingea petrecerea, cu glume şi lapte parfumat. O credinţă ciudată a colectivităţii de saşi este aceea practicată de Sfânta Lucia (12 decembrie), când capul familiei umblă cu o tavă pe care este aşezată, pe jar, o crenguţă cu care afumă şi cele mai ascunse cotloane ale casei, şurii, beciului, podului.

• Tot în Transilvania se obişnuieşte ca în noaptea de Crăciun, la un semn al diacului, mirenii să arunce cu boabe de porumb strigând: „Rod în cucuruzi!”. Se pare că acest obicei este o transformare interesantă a unui obicei din Polonia, unde mirenii aruncă în preot cu boabe de ovăz, în amintirea lapidării Sf. Stefan.

Emilia Precup

Share.

About Author

Leave A Reply