Sadoveanu – iubitor de teckeli?

1

Despre marele romancier Sadoveanu s-a scris mult şi se va scrie mai puţin în următorii ani ai acestui secol al IT-ului, telefoniei mobile, sportului trucat, manelelor şi altor tentaţii nefaste, care vor îndrepta paşii tinerilor înspre alte direcţii şi mai puţin spre sălile de bibliotecă. Mihail Sadoveanu, alături de Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Nadia Comăneci, poate fi considerat un bun naţional ce nu poate fi înstrăinat, chiar dacă unii dintre cei amintiţi au ales să trăiască pe alte meleaguri, cu „pâine” mai bună. Dar ce să caute maestrul Sadoveanu aici? O, scrierile sau poveştile dumnealui şi-ar putea găsi locul în reviste literare, istorice, despre natură, vânătoare, pescuit etc. Iubitor de viaţă, mare patriot, sedus de frumuseţile acestei ţări, marele romancier moldovean descrie în stilu-i caracteristic, în numeroase nuvele, propriile sale experienţe din mijlocul naturii. Că acestea au avut loc în Delta Dunării, Moldova, Ardeal sau în alte zone ale acestei întinse ţări, oamenii locului, codrii sau animalele sunt zugrăvite în cel mai frumos mod posibil. Prima evocare a contactului său cu natura o face în povestirea „Ucenicie într-o breaslă veche”, ce-şi are acţiunea în îndepărtatul an 1894, când un băieţandru de 14 ani, cu puşca-n spate, colinda luncile ªiretului şi avea prima experienţă vânătorească. Tot aici sunt amintiţi pentru prima dată şi câinii. Mai exact Setterii, rase prezente deja în România acelor ani. Poate ar fi fost mai corect să numim acest articol „Sadoveanu – iubitor de câini”. Totuşi, parcă cele două povestiri în care sunt foarte drăguţ prezentaţi teckelii, sunt cele mai pitoreşti: „Vânt dinspre Călimani” şi „Kiki dă examen în faţa onoratei comisii”. Comedieru şi Kiki, eroii patrupezi ai acestor nuvele au în comun talia – sunt mititei, picioarele strâmbe, pasiunea pentru vânătoare şi nu în ultimul rând „nas fin”, o caracteristică importantă a acestei rase. Originea lor este diferită, Comedieru fiind un căţel furat dintr-un circ nemţesc, iar Kiki „ce mai nume de căpău, zicea răzeşul Iancu Iorga”, fost câine de salon al unei doamne doftor, a ajuns mare vânător pe meleaguri moldoveneşti. Iată, deci, că Sadoveanu cunoştea chiar şi originea germană a acestei rase! Căţeii, împreună cu stăpânii lor, sunt prezentaţi în cel mai pur stil sadovenian, în grai moldovenesc, cu scene de vânătoare nostime şi sugestive, într-o natură descrisă artistic, cu flora şi fauna autohtone, aşa cum le-au cunoscut răzeşii şi aşa cum o ştim noi, iubitorii de azi ai naturii româneşti. Era să uit de Patrocle, celebru în urma ecranizării celor de la Romania-film a nuvelei „Dumbrava minunată”. În film apare un splendid teckel standard cu păr neted, de culoare galbenă, robust, cu un temperament de excepţie, dar din carte nu aflăm decât că „Patrocle era un boldei roşcat, cu picioarele scurte şi strâmbe şi cu capul mare”. Este mai puţin important dacă Sadoveanu a avut sau nu o sensibilitate mai mare faţă de teckeli, ceea ce contează însă este dragostea pe care scriitorul o manifestă faţă de această specie. Putem spune că Sadoveanu a fost nu numai un pasionat chinolog, ci şi un bun cunoscător al raselor canine. Cezar, Kiki, Tom, Molda etc., eroii canini ai paginilor romancierului, sunt mai întotdeauna caracterizaţi fenotipic înainte de a li se atribui un anumit rol în poveste. Ionel Pop, contemporan cu Sadoveanu, prieten şi partener de vânătoare, de asemenea iubitor de câini şi excelent scriitor de povestiri pescăreşti şi cinegetice, este considerat de unii cititori chiar un mai bun narator al întâmplărilor din natură. Cu toate că sunt un constant cititor al lui Ionel Pop şi concitadin cu acesta, cred că un al doilea Sadoveanu nu se va mai naşte vreodată, tot aşa cum nu vom mai avea o altă Nadia sau un nou Hagi (din păcate!). În schimb, opera lui Mihail Sadoveanu este nemuritoare, ea va putea fi citită şi peste 500 sau 1000 de ani de către cei ce vor vrea să-şi amintească de secolul al XX-lea şi ai lui mari scriitori români. V-aş da un sfat. Înainte de a sorbi giuvaerurile maestrului moldovean, citiţi din cărţile lui Ionel Pop sau excelenta lucrare a lui Constantin Dominic „O jumătate de secol de vânătoare în Carpaţii României”. Merită. În plus, vă veţi întâlni din nou cu simpatiile noastre comune, teckelii.

Căţeii, împreună cu stăpânii lor, sunt prezentaţi în cel mai pur stil sadovenian, în grai moldovenesc, cu scene de vânătoare nostime şi sugestive, într-o natură descrisă artistic, cu flora şi fauna autohtone, aşa cum le-au cunoscut răzeşii şi aşa cum o ştim noi, iubitorii de azi ai naturii româneşti.

 Radu Geana

Share.

About Author

1 Comment

Leave A Reply