Spirit pragmatic

0

Fiorii iubirii urmează, clar şi distinct, complexa traiectorie intestinală, iar durerea despărţirii poate produce cel mult iritarea unui colon suferind.

„Iubirea trece prin stomac” spune o veche vorbă românească. Furat de deliciile erosului, omul gospodar nu cedează efuziunilor lirice, ci îşi îndreaptă precaut privirea către castronul cu ciorbă. Sub cerul înstelat, el contemplă şăgalnic oală cu sarmale, operând o sinteză isteaţă între spirit şi materie, între nemurire şi ograda de păsări. Sentimentul năstruşnic trebuie temperat prin chibzuinţa mofluză, elanul spiritual trebuie trecut printr-un filtru fiziologic riguros. Fiorii iubirii urmează, clar şi distinct, complexa traiectorie intestinală, iar durerea despărţirii poate produce cel mult iritarea unui colon suferind. Un om „în carne şi oase”, după o altă expresie a înţelepciunii telurice, se defineşte prin statură şi îşi justifică existenţa prin fapte. Nici un argument de ordin afectiv său abstract nu constituie o validare plauzibilă a vieţii. Pentru a fi acceptată, dragostea trebuie asimilată organicului, iar reflecţia acţiunii. Existenţa este o pură virtualitate, până în momentul pătrunderii sale în faptă. În realitate se intră ca la cinematograf, cu bilet cumpărat şi cu un şirag de fapte bune la gât. Orice demers reflexiv este o gaură neagră ce ameninţă firava existenţă coregrafică a individului. Tot ceea ce există deja trebuie revalidat printr-o agitaţie continuă şi redefinit prin corespondenţe cu realitatea cea mai frustă. Nimic din ceea ce nu poate fi mâncat nu trebuie să tulbure atenţia adeptului amorului stomacal. De altfel, o realitate inaccesibilă prin simţuri este imposibilă, de vreme ce nici propria existenţă nu este numaidecât evidentă, ci se cere permanent justificată. De regulă, pragmaticul absolut nu întâmpină dificultăţi nici în sfera credinţei, pe care o consideră infailibilă. În vreme ce emoţiile sale pentru Măriuca cer confirmări intestinale, ideea iubirii divine nu-i trezeşte nici cel mai mic dubiu. Spiritul său practic ştie, mai presus de îndoială, cum se obţine biletul de intrare în paradis. Se obţine prin aceeaşi strategie a oalei cu ciorbă în care plutesc laolaltă toate faptele bune săvârşite de om în viaţă cu mâinile. Imperativul faptei bune este unicul conţinut al vieţii sale spirituale şi, desigur, nu în mod dezinteresat, ci ca monedă de schimb pentru eventualitatea nemuririi. Câte fapte bune, atâta infinit va dobândi candidatul la eternitate, iar amorul său teluric cu parfum de mititei reproduce în mic paradisul visat. În viziunea lui, Dumnezeu reprezintă o instanţă contabilă atotperformantă, menită a produce efecte ale faptelor noastre. Este bine, aşadar, ca în anumite perioade ale anului şi zile ale săptămânii să faci mai multe fapte bune şi mai puţine excese culinare, ca investiţie postmortem. Iar pentru a putea fi bun uneori trebuie să nu fii bun tot timpul, la fel cum n-ai putea mânca, dacă ai fi tot timpul sătul. Fapta bună trebuie săvârşită ocazional şi cu măsură, în urma unui îndemn exterior. Aşa cum iubirea este efectul unei bune digestii, bunătatea este un costum de sărbătoare ce trebuie îmbrăcat în zilele când spiritul se năpusteşte în existenţa noastră. Între o viaţă incertă, ce trebuie probată prin fapte, şi o eternitate precisă, cu caracter tranzacţional, urmaşul Glanetaşului evaluează atent cererea şi oferta, pentru a tranşa totul la cel mai bun preţ. Om chibzuit, el trebuie să iubească, dacă vrea să mănânce, şi să fie bun, dacă vrea să participe la ospăţul ceresc. Bunul gospodar îşi face iarna car şi vara sanie. Toate sunt cât se poate de simple, dacă ştim „cu ce se mănâncă”.

 Magda Wächter

Share.

About Author

Leave A Reply