Unirea transilvana a Bisericilor la cumpana dintre secolele XVII-XVIII

0

În secolul XV, împăratul Ioan al VIII-lea ŢPaleologulţ al Constantinopolului a încercat să realizeze unirea cu latinii deoarece statul său nu mai putea face faţă ameninţării otomane. Avea nevoie de sprijin pentru protejarea libertăţii religioase şi politice a poporului său. De aceea a îngăduit căutarea unirii cu creştinii de rit latin şi a făcut posibilă întrunirea conciliului de la Florenţa-Ferrara. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi la mijlocul celui de-al XVII-lea, trei Biserici „greceşti”1 aveau, la rândul lor, nevoie de ajutor. În cazul lor era vorba de a-şi apăra tradiţia religioasă de influenţele Renaşterii şi ale Reformei. Si ele aspirau la unirea cu latinii, căci se arătase, în timpul şi după conciliul de la Trento, că aceştia ştiuseră să se poziţioneze împotriva curentelor culturale şi religioase ale noilor timpuri. Astfel, mitropolia Moldovei2, în anii 80 ai secolului al XVI-lea, şi episcopii mitropoliei Kievului3, în anii 90 ai aceluiaşi secol s-au adresat Romei cu propuneri de unire, iar Biserica din Mukaèevo căuta, către jumătatea secolului al XVII-lea, sprijinul Bisericii coroanei austriece.4 Aceste trei Biserici începeau, din proprie iniţiativă, negocieri de unire cu latinii. Si Biserica românilor transilvăneni era ameninţată în secolul al XVII-lea şi avea nevoie de ajutor. În cazul ei însă evenimentele s-au desfăşurat altfel. O iniţiativă de consultări privind unirea cu Biserica Romei a ajuns la ei. Căci, imediat după ce Transilvania a devenit parte a Imperiului austriac, a început, din partea Imperiului austriac, un efort intens pentru unirea Bisericii româneşti cu Biserica oficială a Imperiului – din motive în parte spirituale, în parte social- politice şi de politică de stat –, ceea ce a generat rapid o rezistenţă hotărâtă din partea cercurilor care nu înclinau către Imperiul austriac.

O înţelegere diferită a unirii

1) Odată cu armata austriacă au sosit în Transilvania iezuiţii. Ei trebuiau să slujească acolo ca preoţi militari, care să consilieze catolicii din ţară şi să intre în relaţii cu românii, pentru a pregăti unirea acestora cu Roma. Pentru discuţiile cu românii aveau un mandat teologic-bisericesc de la Roma; Congregaţia Catolică pentru Misionarism i-a trimis la drum cu documente din 16695, în care toţi misionarii iezuiţi ce mergeau în est erau instruiţi să lucreze astfel încât dorinţa lui Cristos, ca toţi copiii săi să fie una, să se îndeplinească cât mai curând.

6 Pentru a sluji misiunii ce le fusese încredinţată, iezuiţii trebuiau să militeze pe lângă Bisericile răsăritene din zona lor de activitate pentru acceptarea compromisurilor teologice ale conciliului florentin. Astfel, în Transilvania sarcina lor era de a lucra pentru ca românii să accepte moştenirea latină şi să urmeze mai departe propria tradiţie. Ca singură precondiţie a unirii trebuiau să solicite ca românii să renunţe, pe viitor, la condamnările catolicilor, devenite obişnuite la „greci”.

7 Deci părinţilor iezuiţi le fusese dată deja de la Roma misiunea de a lucra pentru o unire în înţeles florentin, conform căreia în niciuna din Bisericile partenere (în expresie contemporană: în niciuna din Bisericile surori) nu ar fi trebuit să se ajungă la vreo schimbare.

8 Iezuiţii trebuiau, aşadar, să încerce doar anularea schismei dintre catolici şi Biserica românilor transilvăneni.

Din punct de vedere socio-politic, Biserica catolică, deşi mică în Transilvania, avea drepturi, pe când cea românească, deşi numeroasă, era lipsită de drepturi; amândouă trebuiau să se ajute între ele ca partenere, iar această majoritate catolică transilvăneană astfel obţinută trebuia să lege mai strâns ţara de Coroană. Aceasta urma să se obţină printr-o uniune de credinţă, adică printr-o unire care, în unitatea credinţei, îngăduia diversitatea tipicurilor bisericeşti, şi care urma dorinţa lui Cristos către ai săi, aceea de a fi una. Ioan al VIII-lea (Paleologul) al Constantinopolului

După cum o demonstrează documentele ce ni s-au păstrat despre negocierile iezuiţilor cu episcopul român şi sinodul acestuia, iezuiţii erau într-adevăr preocupaţi, în anii ’90 ai secolului al XVII-lea, să câştige dieceza românească de partea anulării schismei cu Roma, conform instrucţiunilor primite, cu păstrarea întregii tradiţii bisericeşti româneşti. Ceea ce încercau nu putea însă decât să fie pregătit de către aceştia; realizarea scopului putea avea loc doar printr-un acord pe care capii Bisericii române urmau să-l încheie direct cu autorităţile Bisericii catolice. Înţelegerea pe care iezuiţii şi autorităţile Bisericii româneşti o pregăteau în întrunirile din anii ‘90 ai secolului al XVII-lea era înţeleasă de ambele părţi ca un act comunitar care să fie implementat de către autorităţile bisericeşti, urmând să aibă valabilitate pentru toţi membrii celor două Biserici.

2) În afara celor de la Roma, părinţii iezuiţi primiseră şi instrucţiuni din partea Imperiului austriac, şi fuseseră autorizaţi să garanteze românilor, în cazul unei uniri cu Biserica latină, acele drepturi care le erau acordate în Imperiul habsburgic credincioşilor şi clerului Bisericii coroanei. Cardinalul Leopold Kollonitz, conducătorul de facto al Bisericii ungare de atunci, devenit, din 1695 şi primat ungar, le dăduse iezuiţilor o diplomă a împăratului Leopold din 1692, care promitea clerului şi credincioşilor uniunii u•gorodene din comitatele maghiare egalitatea juridică cu catolicii latini. Sprijinindu-se pe autoritatea cardinalului, iezuiţii puteau prezenta românilor perspectiva extinderii şi în Transilvania a diplomei. Motivului biblic-teologic purtând amprenta instrucţiunilor Romei, i se adaugă, astfel, şi o motivaţie social-politică, şi intenţia statal-politică a Contra-reformei austriece de a obţine, prin sprijinirea Bisericii catolice, a unei legături mai ferme a Transilvaniei de Casa de Austria. Printr-o unire cu Biserica imperială şi cu menţinerea identităţii lor religioase ancestrale, orientale („legea” lor „strămoşească”9), românii, până atunci lipsiţi de drepturi, ar fi putut să se ridice din situaţia lor, în care nici nu erau o naţiune recunoscută10, şi nici nu aveau o religie receptă.

11 Intenţia politică de atunci consta în întărirea în acelaşi timp, prin unire, atât a românilor cât şi a Bisericii latine transilvane precum şi a Imperiului habsburgic. Din punct de vedere socio-politic, Biserica catolică, deşi mică în Transilvania, avea drepturi, pe când cea românească, deşi numeroasă, era lipsită de drepturi; amândouă trebuiau să se ajute între ele ca partenere, iar această majoritate catolică transilvăneană astfel obţinută trebuia să lege mai strâns ţara de Coroană. Aceasta urma să se obţină printr-o uniune de credinţă, adică printr-o unire care, în unitatea credinţei, îngăduia diversitatea tipicurilor bisericeşti, şi care urma dorinţa lui Cristos către ai săi, aceea de a fi una. Din relatările păstrate despre discuţiile iezuiţilor cu episcopul român şi sinodul acestuia rezultă că părinţii obţinuseră din partea partenerilor români întreaga aprobare, atât cu privire la punctele de vedere teologice, cât şi cu privire la cele social- politice, şi că ambele părţi erau conduse de dorinţa de a aduce laolaltă pe de-a-ntregul Biserica românească a locului şi Biserica universală a Romei.

NOTE:

1 De-a lungul întregului Ev Mediu şi până mai târziu, în modernitate, majoritatea surselor istorice au numit „Biserici greceşti” toate acele Biserici care păstrau moştenirea spirituală bizantină, indiferent de limba folosită în serviciul religios şi în viaţa de zi cu zi. Ne slujim şi noi aici de această utilizare a expresiei.

2 Cf. C. Alzati, Terra romena tra oriente e occidente. Chiese ed etnie nel tardo ‘500, Milano 1982, pp. 207-217. Cu privire la contextul evenimentelor, din punct de vedere al istoriei bisericilor, cf. Suttner, Die Christenheit aus Ost und West auf der Suche nach dem sichtbaren Ausdruck für ihre Einheit, Würzburg 1999, pp. 117-123, precum şi idem, „Die Kirchen beim Kulturwandel zu Beginn der Neuzeit”, în Staaten und Kirchen in der Völkerwelt des östlichen Europa, Fribourg 2007, p. 55 sqq.

3 Cu privire la aceasta, a se vedea articolul „Dokumente der Brester Union, übersetzt von Klaus und Michaela Zelzer mit Erläuterungen von Ernst Chr. Suttner”, în OstkStud 56(2007), pp. 275-321.

4 Cf. Suttner, Die Christenheit aus Ost und West auf der Suche nach dem sichtbaren Ausdruck für ihre Einheit, pp. 142-144; idem, Staaten und Kirchen in der Völkerwelt des östlichen Europa, Fribourg 2007, pp. 92-94.

5 N. Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani, Innsbruck 1885, p. 111 sqq., recompune instrucţiunile bisericeşti ale iezuiţilor. Acestea şi alte documente fundamentale cu privire la unirea transilvană a Bisericilor se află, în traducere germană, în „Dokumente der Siebenbürger Kirchenunion, übersetzt von Klaus und Michaela Zelzer mit Erläuterungen von Ernst Christoph Suttner”, în OstkStud 58(2009).

6 Când Congregaţia Catolică pentru Misionarism pregătea, în 1669, documentele, nu era întrevăzut că atunci când iezuiţii le vor folosi acolo, Transilvania va fi fost cucerită de către Imperiul austriac. Lectura textului trebuie să ţină cont de aceasta. Căci, datorită intervalului de timp dintre emiterea şi utilizarea documentelor în Transilvania, este imposibil ca acele consideraţii cu privire la consecinţele politice ale doritei uniri asupra relaţiilor românilor cu monarhia habsburgică – care au câştigat, într-adevăr, mai târziu, importanţă –, să fi fost deja prezente în momentul alcătuirii.

7 Nilles, Symbolae, p. 121.

8 Cf. secţiunea „Die theologische Lehrmeinung des Konzils von Ferrara/ Florenz” din articolul Suttner, „Akzeptanz und Ablehnung der Lehrmeinungen des Konzils von Ferrara/ Florenz (1438/39)”, în Der Christl. Osten 62(2007), pp. 174-184.

9 Explicitării conceptului de „lege strămoşească”, care va juca un rol central în dezbaterile teologice şi social-politice de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, îi este dedicată o secţiune proprie.

10 În anul 1437, ameninţată de o răscoală a ţărănimii iobage române şi ungare, nobilimea transilvăneană, în majoritatea ei ungară, a înfiinţat împreună cu reprezentanţii saşilor şi a secuilor transilvăneni o „Unio trium nationum” ca alianţă care să le protejeze interesele. Aceste trei naţiuni dominante rămân, din acel moment, în Transilvania, confirmate constituţional, în vreme ce clasa inferioară a iobagilor era exclusă din viaţa politică.

11 Dietele transilvănene din 1557 şi 1568 conferea calvinilor, lutheranilor şi antitrinitarienilor libertate de credinţă, iar Biserica catolică păstra, după prăbuşirea Regatului ungar, recunoaşterea juridică, având însă o situaţie grea. Ca urmare, din punct de vedere religios, Transilvania avea patru religii recepte (adică recunoscute de stat ca având drepturi depline). Alte grupuri naţionale, respectiv comunităţi de credincioşi erau doar tolerate. Aceasta din urmă era situaţia românilor şi a Bisericii lor, deşi ei alcătuiau majoritatea în ţară.

 Ernst Christoph Suttner

Share.

About Author

Leave A Reply