Ziua morţilor este o zi a credinţei, a speranţei şi a iubirii

0

Suntem în luna noiembrie, lună dedicată sufletelor din purgator. Iar în această lună ne este dat să trăim într-un mod aparte articolele de credinţă: „Cred în împărtăşirea sfinţilor; cred în iertarea păcatelor; cred în învierea morţilor; cred în viaţa veşnică”, căci în această lună, sfinţii ajunşi la desăvârşire în paradis şi botezaţii care trăiesc pe pământ sunt chemaţi să se roage, mai mult ca de obicei, pentru uşurarea şi eliberarea sufletelor dragi din purgator. Toţi cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare în purgator, ca să dobândească de la Dumnezeu cel întreit şi unic curăţia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Conform Bibliei, Dumnezeu ne doreşte desăvârşiţi şi iubeşte mult pentru a ne lăsa să ne pierdem (cf.Mt 5,48). De aceea, Isus ne spune în evanghelii că, dacă un om este dovedit greşitor la judecata lui Dumnezeu, este trimis într-un loc de purificare, de unde nu va putea ieşi până ce nu va plăti şi ultimul bănuţ (cf. Lc 12,59); este trimis într-un loc unde este „încercat spre folosul său”, pentru ca apoi să se poată împărtăşi de fericirea veşnică (cf. Evr 12,10). Isus, începând cu învierea sa, coboară şi astăzi la cei din purgator, aşa cum odinioară s-a coborât la cei neascultători din timpul lui Noe, pentru a-i purifica şi a le vesti bucuria învierii şi a iertării (cf. 1Pt3,19-20), căci în cetatea paradisului nu poate intra nimic întinat (cf. Ap 21,27). Împuternicită de Isus, acolo coboară şi Maica Domnului, aşa cum ne spune şi o călugăriţă, venerabila Paula a sfintei Tereza, o mare iubitoare a lui Isus şi o mare cinstitoare a Maicii Domnului. Ea ne spune că în timpul unei viziuni a purgatorului, acesta s-a umplut dintr-o dată de o mare lumină, căci acolo a coborât Maica Domnului însoţită de îngeri, pentru a duce în cer sufletele care au iubit-o şi au cinstit-o prin rugăciunea Rozariului şi prin multe alte fapte de pietate, pe când celelalte suflete au trebuit să mai aştepte. Ziua morţilor nu este o zi a tristeţii. Ziua morţilor este o zi  credinţei, a speranţei şi a iubirii. Este o zi a credinţei pentru că răposaţii noştri sunt vii. Este o zi a speranţei pentru că într-o zi îi vom revedea. Este o zi a iubirii pentru că noi îi putem ajuta prin fapte de dragoste creştină. Sfânta Carte ne spune că Iuda Macabeul, pentru soldaţii căzuţi în luptă şi care au fost dovediţi că au greşit contra lui Dumnezeu, a făcut o colectă de bani pe care a trimis-o la preoţii din Ierusalim, ca aceştia să ridice rugăciuni şi să aducă jertfe, pentru iertarea şi odihna lor (cf 2Mac 12,43-46). Dacă cei din Vechiul Testament, când revelaţia nu era încă desăvârşită, au înţeles că pot şi trebuie să-i ajute pe răposaţii lor în opera de purificare sufletească şi de scurtarea chinurilor lor, cu atât mai mult noi, cei din Noul Testament, când revelaţia s-a desăvârşit şi când Scripturile ne spun că „Dumnezeu este iubire şi că numai cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu” (1In 4,16), trebuie să-i ajutăm pe fraţii noştri care suferă în purgator, mai ales că anumite păcate se pot ierta pentru ei şi în viaţa viitoare (cf. Mt 12,32).

Conciliul ecumenic din Florenţa (1438-1443) a cerut creştinilor să ajute sufletele răposaţilor lor, cu sfinte Liturghii, cu rugăciuni, cu milostenii şi alte fapte de pietate, după datina Bisericii. Iar Conciliul Vatican II (1962-1965), vorbind despre cinstirea răposaţilor, spune: „Conştientă de comuniunea întregului corp mistic al lui Cristos, Biserica celor aflaţi pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creştine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi” (LG 50). Chiar şi păgânii, mai vechi şi mai noi, cărora le lipseşte lumina credinţei adevărate, se roagă pentru iertarea şi fericirea veşnică a răposaţilor lor. Să nu uităm ceea ce spunea marele grec, anticul Pericle (495-429 î.Cr.), general, orator şi om de stat atenian: „Un popor este apreciat şi după cum îşi preţuieşte şi cinsteşte morţii”. Documente despre practica creştină, atât din Orient, cât şi din Occident, despre ajutorul dat răposaţilor, prin sfinte Liturghii, rugăciuni, fapte de caritate şi acte de pietate creştină, avem încă din anul 130, de la scriitorul Aristide atenianul, filozof grec şi apologet creştin, care, în Apologia sa adresată împăratului Adrian, făcea acest îndemn: „Dacă unul din credincioşi moare, ajutaţi-l să ajungă la mântuire celebrând Euharistia şi rugându-vă pentru el”. Sfântul Ciril din Ierusalim (315-386), în Cateheza mistagogică V, scrie: „Noi ne rugăm pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră, având convingerea că acest lucru va aduce cel mai mare folos sufletelor cărora le este oferită rugăciunea, în timp ce de faţă este Isus, victima sfântă, cuprinsă de iubire”. Sfântul Augustin (354-430), în cartea sa, Confesiuni, ne vorbeşte astfel despre ultimele recomandări, înainte de moarte, ale sfintei Monica (332-387), mama sa: „Apropiindu-se ziua morţii sale, ea nu se gândea deloc, nici la modul cum va fi înmormântată şi nici la modul cum va fi îmbălsămată; ea nu se gândea nici în ce sicriu va fi pusă, şi nici în ce pământ, străin sau natal, va fi înmormântată. Nu vorbea nimic despre toate acestea; dar ne cerea să ne amintim de ea la altarul Domnului, la sfânta Liturghie, de unde ea nu lipsise în timpul vieţii, şi unde ştia că se dăruieşte Isus, al cărui sânge a şters păcatele lumii şi a învins duşmanul sufletelor”. Sfânta Liturghie, asta aşteaptă şi de la noi astăzi orice suflet din purgator. De aceea, Biserica, pentru a răspunde aşteptării sufletelor din purgator, dar şi pentru a arăta importanţa sfintei Liturghii, în singura zi din an, de Ziua Morţilor, le cere preoţilor să celebreze trei sfinte Liturghii. Fericitul Henric Suzo (1300-1366), pe când acesta era student la Koln, a făcut o înţelegere cu un prieten de-al său că, dacă cineva dintre ei doi va muri primul, cel rămas în viaţă să celebreze pentru cel care a murit mai multe sfinte Liturghii. După terminarea studiilor, prietenul lui Henric Suzo e trimis la Suabe, unde după puţin timp a murit. Henric a aflat de moartea sa, s-a rugat şi a postit pentru el, dar sfânta Liturghie nu a celebrat pentru el pentru că avea alte intenţii date de superiorul să de mănăstire. După câtva timp de la moartea sa, prietenul, îi apare lui Henric Suzo, într-o stare jalnică şi reproşează încălcarea înţelegerii. Henric Suzo se scuză cu programul mănăstirii şi că s-a rugat şi a postit pentru el. „Asta nu ajunge – îi spuse sufletul necăjit – rugăciunea ta nu e atât de puternică ca să mă scoată din chinuri. Am nevoie de sângele lui Cristos care se jertfeşte la sfânta Liturghie. După celebrarea sfintei Liturghii, îl văzu pe prietenul său ridicându-se la cer şi promiţând că se va ruga pentru el. Sfânta Faustina Helenka Kowalska (1905-1938), odată, într-o viziune, l-a întrebat pe Isus, pentru cine să se roage? Ca răspuns, Isus i-a dat să vadă purgatorul, unde cel mai mare chin pentru sufletele aflate acolo, era dorul fără seamăn de a vedea pe Dumnezeu. Atunci în inima ei a auzit aceste cuvinte: „Milostivirea mea nu vrea acest lucru, dar o cere dreptatea!” Începând de atunci, Faustina Helenka s-a rugat din ce în ce mai mult şi mai fierbinte pentru sufletele din purgator. Fericita Eugenia Smet (1829-1871) încă din copilărie simţea o deosebită afecţiune şi compasiune pentru sufletele răposaţilor din purgator; dorind să le vină în ajutor, a reuşit să adune câteva suflete alese care să ofere sfintele Liturghie, rugăciunile, jertfele, actele lor de caritate şi faptele lor de pietate creştină, cerând în schimb de la Dumnezeu harul deplinei iertări pentru sufletele din purgator. Încurajată şi de sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), Eugenia Smet reuşeşte să închege mici comunităţi, în Paris şi în alte locuri. Astfel a constituit asociaţia pioasă numită: „Ajutoarele Sufletelor din Purgator”. Să ne înscriem şi noi cu inima în această asociaţie pioasă, şi să ajutăm sufletele din Purgator cu tot ceea ce putem, cu sfinte Liturghii, rugăciuni, cu jertfe, cu acte de dragoste şi cu fapte de pietate creştină, căci între ele sunt şi sufletele dragilor noştri şi ale binefăcătorilor noştri. Cardinalul italian Caesar Boronius (1538-1607) ne povesteşte că o persoană a iubit şi ajutat mult sufletele din Purgator; ajungând această persoană pe patul de moarte, a fost tare ispitită de diavol cu descurajarea. Când credea că o să se piardă, iată că dintr-o dată camera s-a umplut de o mare lumină şi o ceată de luptători a intrat şi a pus pe fugă pe diavol. Unul dintre aceşti luptători a zis: „Noi suntem sufletele din purgator pe care tu le-ai ajutat, iar acum am venit să te ajutăm şi noi ca să ajungi şi tu în cer!” Aşa ne vor ajuta şi pe noi sufletele din purgator. Isus ne-a spus în evanghelie: „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în lăcaşurile veşnice” (Lc 16,9). Să nu uităm că, în această lună noiembrie, în primele opt zile, spovediţi, împărtăşiţi, recitând o rugăciune după intenţia Sfântului Părinte papa şi vizitând cimitirul sau biserica, putem câştiga „indulgenţa plenară”, adică eliberarea din purgator, pentru câte un suflet, în fiecare zi. Apoi, în toate zilele lunii noiembrie, putem câştiga „indulgenţă parţială”, adică multă uşurare, pentru cât de multe suflete din purgator dorim.Odihna cea veşnică dă-o, Doamne, sufletelor din Purgator! ªi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor! Să se odihnească în pace! Amin!

 Pr. Ioan Lungu

Preluare de pe www.ercis.ro

Share.

About Author

Leave A Reply