Pontificat al întreitei premiere

0

Un papă al unei întreite premiere: primul papă din emisfera sudică, primul papă iezuit, primul care şi-a luat, ca papă, numele de Francisc. Un papă deschis dialogului interconfesional. Un papă care promite, prin sacerdoţiul exercitat până acum, că va face în privinţa deşertăciunii  spiritului lumesc acelaşi lucru pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a făcut în privinţa comunismului. Un pontificat care începe în primăvară, de ziua Sfântului Iosif, Patronul Bisericii Universale,  demonstrând prin însăşi tripla sa premieră că Biserica noastră este tânără, viguroasă, bogată în milostivire, iubire, umilinţă apostolică, rigurozitate doctrinară şi bucurie.

“Surprizele! Aşa lucrează Sfântul Spirit. Şi lucrează repede!”

Oare chiar Sfântul Spirit îl alege pe viitorul papă? În lumea noastră, secularizată şi secularizantă, câţi dintre noi, aflaţi sub scepticismul atâtor alegeri politice menite să facă deliciul obisnuit al mass-media de scandal, nu ne-am pus această întrebare, cu îndoială şi speranţă?! Speranţă şi îndoială, pasiuni şi temeri pe care mass-media le-au promovat din plin, cu o agresivitate potrivită mai degrabă unor alegeri laice decât uneia sacre: prezentarea biografiei primilor zece cardinali consideraţi a avea şanse maxime, ba chiar şi schiţe de program pontifical al celor mentionaţi, sugerate de presă, în cazul în care vor fi aleşi, însoţite, evident, de fotografiile candidaţilor respectivi. Dar iată: Sfânta Treime, în seara de 13 martie 2013 – o armonie de ”3” –  ne-a adus un Papă al unei întreite şi istorice surprize: primul papă din emisfera sudică; primul papă iezuit şi primul papă care şi-a luat numele de Francisc.

Nu era printre cardinalii  consideraţi cu şanse de a fi ales la actualul conclav, deşi, în 2005, întrunise un număr semnificativ de voturi (conform jurnalului unuia dintre cardinali, care şi-a păstrat anonimatul, jurnal publicat în 2006 în magazinul Italian “Limes”): 10 la primul scrutin, 35 la al doilea şi 40 la al treilea[1], dar numai 26 la ultimul tur de scrutin, după ce făcuse o emoţionantă cerere cardinalilor, rugându-i să nu-l aleagă[2]. Cel care avea să fie Papa Benedict XVI obţinuse la al patrulea scrutin 84 de voturi, urmat de cardinalul Bergoglio, menţionează aceeaşi sursă.

Dar acum, după opt ani, la congregaţia generală a cardinalilor, numele său nu fusese nici măcar luat în discuţie ca potenţial candidat, afirmă cardinalul Francis George[3]. În dimineaţa zilei de miercuri, însă, s-a conturat  surpriza, confirmată rapid la votul de seară, şi nimeni nu poate spune de ce şi-au schimbat cardinalii opţiunile: “Surprizele! Aşa lucrează Sfântul Spirit. Şi lucrează repede!” – afirma cardinalul Francis George. Se confirma, astfel, încă o dată, că răspunsul Tatălui la  rugăciunile fiilor Săi poate fi şi el sub trei forme: “Da;  Nu încă; Am ceva mai bun pentru tine”.

Cine este Papa Francisc?

Cardinalul Jorge Mario Bergoglio a fost ales papă în 13 martie 2013, în a doua zi a Conclavului Cardinalilor, în  al cincilea tur de scrutin. Este al 266-lea Suveran Pontif, calitate în care este şi Episcop al Romei şi suveran al Statului Vatican. Şi-a luat numele de Francisc (în limba latină: Franciscus).

Origini. Jorge Mario Bergoglio s-a născut în 17 decembrie 1936, la Buenos Aires, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei Bergoglio – tatăl, Mario José (lucrător la calea ferată), născut în Portacomaro (provincia Asti) Piemonte, Italia, şi mama,  Regina María Sívori (casnică), născută în Buenos Aires, într-o familie de origine piemonteză-genoveză.

Educaţie. A absolvit Şcoala Tehnică nr. 27 Hipólito Yrigoyen, obţinând diploma de tehnician chimist, ulterior masteratul în chimie la Universitatea din Buenos Aires. La vârsta de 21 ani (în 1957) a decis să devină preot. A început studiile teologice la seminarul din Villa Devoto şi, în 11 martie 1958, a  intrat ca novice în Societatea lui Isus (ordinul călugărilor iezuiţi). A continuat la Seminarul Iezuit din Santiago de Chile, aprofundând studiul istoriei, literaturii, limbii latine şi eline, iar în 1960 s-a reîntors la Buenos Aires, unde a obţinut licenţa în filosofie(1963).

Între anii 1964 şi 1965 a fost profesor de literatură şi psihologie la Colegiul “Preacurata Fecioară Maria” din  Santa Fe, iar din 1966 a predat aceleaşi materii la Colegiul “Mântuitorul Isus” din Buenos Aires. Între 1967-1970 a studiat teologia şi a obţinut licenţa în teologie la Facultatea de Teologie din cadrul Colegiului “San José” din San Miguel[4].

A fost maestru de noviciat la Villa Barilari, San Miguel (1972-1973), profesor la Facultatea de Teologie şi, mai apoi, rector al Colegio Máximo şi paroh (1980-1986). În 31 iulie 1973 a fost ales superior provincial pentru Argentina, ocupând această funcţie 6 ani.

Preoţia. A fost hirotonit preot tot într-o zi de 13 (decembrie, 1969). A făcut a treia probaţiune în oraşul  Alcalá de Henares, Spania. A depus voturile pe viaţă în Societatea lui Isus în 22 aprilie 1973. A fost maestru de noviciat la Villa Barilari, San Miguel, în perioada 1972/1973 şi profesor la Facultatea de Teologie. În 31 iulie 1973, părintele general al iezuiţilor din acea perioadă, Pedro Arrupe, l-a numit superior provincial pentru Argentina, funcţie pe care a ocupat-o timp de şase ani. În 1976 se instaurează o nouă dictatură militară în Argentina, marcată de prigoana împotriva clericilor, arestări, torturi, crime, în special legate de Mişcarea Preoţilor pentru Lumea a Treia. Bergoglio, ca provincial al iezuiţilor, îi avertizează asupra pericolelor la care se expun, încurajându-i şi apărându-i. În 1980 a fost numit rector al seminarului din San Miguel, funcţie pe care a deţinut-o până în  1986. A petrecut apoi câteva luni la  Facultatea de Filosofie şi Teologie din Frankfurt (în 1986) pentru a-şi finaliza teza de doctorat, însă a fost chemat  la Córdoba în calitate de director spiritual şi confesor. În Germania, la Augsburg, a fost profund impresionat de pictura în ulei “Maria Knotenlöserin” (“Maria care dezleagă nodurile”) a pictorului Johann George Melchior Schmidtner (1700), a dus o copie în Argentina, unde a devenit nucleul unei  importante devoţiuni mariane, (practicată în special de cei cu probleme mici şi numeroase),  care s-a răspândit apoi în Brazilia.

Episcopat. În 20 mai 1992, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop titular de Auca şi auxiliar de Buenos Aires. În 27 iunie 1992 a fost consacrat episcop în catedrala din Buenos Aires. A fost numit arhiepiscop co-adiutor de Buenos Aires în 3 iunie 1997, devenind titular al Arhidiecezei în 28 februarie 1998, prin succesiune, la moartea cardinalului Quarracino. El este primul iezuit care a ajuns primatul Argentinei. În 6 noiembrie 1998 a fost numit Ordinarius pentru credincioşii de rit oriental rezidenţi în Argentina şi care nu au un ierarh propriu ritului. Potrivit Arhiepiscopului ucrainean catolic Sviatoslav Shevchuk, Bergoglio a fost instruit în liturghia bizantină de preotul greco-catolic salezian Stefan Czmil.[5]

Motto-ul său episcopal este: Miserando atque eligendo (Iertând şi alegând).

 

Cardinalat. A fost creat cardinal prezbiter la 21 februarie 2001, de către Papa Ioan Paul al II-lea, având ca biserică titulară San Roberto Belarmino.[6] A asistat ca relator general la cea de a X-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor (Vatican, 30 septembrie – 27 octombrie 2001). În Curia Romană, este membru al Congregaţiei pentru Cultul divin şi disciplina sacramentelor, al Congregaţiei pentru cler, al Congregaţiei pentru institutele de viaţă consacrată şi societăţile de viaţă apostolică, al Consiliului Pontifical pentru familie. A participat la conclavul din 2005, a asistat la a XI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor (Vatican, 2-23 octombrie 2005) şi a fost ales membru al concilului post-sinodal. În cadrul Conferinţei Episcopale din Argentina a fost vicepreşedinte (2002-2005) şi preşedinte (2005-2011). În 2007, la numai două zile după ce papa Benedict XVI a emis scrisoarea apostolică Summorum Pontificum, Cardinalul Bergoglio a fost unul dintre primii episcopi din lume care a răspuns afirmativ, instituind la Buenos Aires Messa Tridentină, cu celebrare săptămânală. În calitate de cardinal, Bergoglio este ataşat mişcării catolice conservatoare “Comunión y Liberación”, aprobată de Biserică şi al cărei fondator este propus pentru sanctificare;  programul său este “educaţia creştină matură a tuturor membrilor săi şi colaborarea cu misiunea Bisericii în toate domeniile societăţii contemporane”.

În calitate de cardinal, Bergoglio s-a remarcat prin spiritul profund de umilinţă, grija faţă de cei pe care-i păstorea, în special pentru săraci, conservatorismul doctrinar.

Este autorul cărţilor “Meditaciones para religiosos” (1982), “Reflexiones sobre la vida apostólica” (1986) şi “Reflexiones de esperanza” (1992). Nu a scris mult. Cuvântul său de învăţătură este însăşi viaţa sa.

 

Alegerea ca Suveran Pontif

Sub aspect tehnic, conclavul cardinalilor poate să aleagă orice bărbat botezat catolic pentru funcţia de Suveran Pontif, dar, din 1378 [7], papa  a provenit numai din rândul cardinalilor. Termenul de “papabili” este utilizat neoficial în mass-media pentru cardinalii care prezintă maximum de şanse în alegere, dar în ultimile decenii papii au provenit tocmai dintre cardinalii consideraţi non-papabili: Ioan XXIII, în 1958, Ioan Paul I şi Ioan Paul II, în 1978. La  actualul conclav, cardinalii au declarat în mass-media că se doreşte un papă caracterizat “prin sfinţenie personală şi pasiune”, cu “viziune globală, capacitate de a evangheliza şi abilitate de a guverna”[8]. Mass-media au prezentat ca “papabili” aproximativ treizeci de cardinali. Potrivit, însă, Agenţiei Naţionale Catolice (CNA)[9], care a preluat informaţii din interiorul Vaticanului (personal angajat, inclusiv secretarul unui cardinal), trei cardinali prezentau şanse maxime de a fi aleşi: brazilianul Odilo Pedro Scherer, canadianul Marc Ouellet şi americanul Timothy Dolan. Cardinalul Bergoglio era printre “papabili”, dar se considera că, o dată cu conclavul din 2005, şansa sa trecuse. Şi, totuşi, la 13 martie, ora 19:06, după al V-lea tur de  scrutin, cardinalul Jorge Mario Bertoglio a devenit al 266-lea papă, luând numele papal de Francisc. Am urmărit cu emoţie, fiecare dintre noi, solemnitatea care a urmat. “Habemus Papam” a fost rostit de Cardinalul  Jean-Louis Tauran.[86]

 

Primii paşi peste tradiţie

 

Şi, potrivit personalităţii sale, schimbările nu au întârziat să apară: în loc să primească felicitările cardinalilor stând pe scaunul apostolic, aşa cum prevede ceremonialul, Francisc a rămas în picioare, în mijlocul  lor. La prima sa apariţie ca pontif la balconul Bazilicii Sf. Petru, a purtat reverenda  albă, dar nu şi mozzetta [10] de iarnă, de culoare roşie, brodată cu blană albă de hermină, obicei care fusese reintrodus de papa Benedict XVI. A preferat să poarte în continuare crucea pectorală de fier care îi aparţinuse în calitate de arhiepiscop de Buenos Aires şi nu crucea papală de aur. Iar înainte de a oferi  miilor de pelerini din Piaţa San Pietro şi celor care urmăreau ceremonia prin intermediul mass-mediei  binecuvântarea Urbi et Orbi, papa Francisc a încălcat iarăşi tradiţia, când, după momente de tăcere în care puteai auzi “aripile” Sfântului Spirit asupra tuturor, ne-a spus “Buonasera”, ca unor fraţi şi surori, în spiritul Sf. Francisc. Şi, apoi, emoţionanta cerere de a-l binecuvânta noi pe el, când papa şi-a plecat fruntea în tacere pentru a primi rugăciunea, binecuvântarea şi inima noastră.

Iar paşii peste tradiţie au continuat: a trimis înapoi, goală, limuzina papală, urcându-se în autobuzul cardinalilor. În zilele următoare, spre surprinderea şi încântarea tuturor, papa coboară în mulţime, este îmbrăţişat şi îmbrăţişează pelerinii, oferă binecuvântare şi cere de fiecare dată binecuvântarea şi rugăciunea fiecăruia dintre noi, iar paşii săi încep să intre în legendă. “Papa Francisc electrizează mulţimea” – au scris ziarele[11] . Şi aşa este.

 


[1] Wooden, Cindy (23 September 2005). “Article based on diary says German cardinal became pope with 84 votes”. Catholic News. http://www.catholicnews.com/data/stories/cns/0505401.htm. Ratzinger a avut cele mai multe voturi, urmat de Bergoglio.

[2]  Tosatti, Marco. “Ecco come andò davvero il Conclave del 2005” (in Italian). La Stampa.

[3] Chicago Tribune, 14 martie 2013.

[4]  Sursa: ercis.ro

 

[5]. Shkodziska, Oksana (13 March 2013). “Patriarch Sviatoslav: Newly Elected Pope Knows Ukranian Catholic Church, its Liturgy and Spirituality”. Religious Information Service of Ukraine.

 

[6] O biserică titulară sau  titulus este o biserică în Roma desemnată sau desemnabilă unui cardinal-preot.

[7] Papa Urban VI (papă între 1378-1389) a fost ultimul ales din afara Colegiului Cardinalilor.

[8]  Allen, Jr., John L. (3 March 2013). “Papabile of the Day: The Men Who Could Be Pope”. National Catholic Register. http://ncronline.org/blogs/ncr-today/papabile-day-men-who-could-be-pope-12.

 

[9]Mar 13, 2013 / 08:00 am (CNA/EWTN News). Andrea Gagliarducci:Three cardinals entered conclave with strong candidacies.

 

[10] Mozzetta=capa lunga pana la cot, incheiata in fatza. Mozzetta papala are cinci versiuni :mozzetta de vara, din satin rosu; mozzetta de iarna, din catifea rosie bordata cu blana de hermina; mozzetta din serj rosu, purtata in timpul liturghiei pentru decedati; mozzetta rosie, purtata in timpul Postului Mare si Adventului; mozzetta pascala, din matase alba bordata cu blana alba. Ioan Paul II nu a folosit mozzetta de iarna si cea pascala, dar Benedict XVI a reintrodus utilizarea lor.

[11] „la-Croix”, ed.on-line,14 martie 2013

Share.

About Author

Leave A Reply