Enescu s-a născut la 19 august 1881 în micul sat Liveni-Vârnav, judeţul Botoşani, în familia arendaşului Costache Enescu şi a soţiei lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. Acesta a fost al optulea copil şi primul care n-a murit în copilărie. Numele lui era Gheorghe şi părinţii lui l-au alintat cu numele Jorjac. El a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. „Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor şi chiar destul de conştiincios. La patru ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul; fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?” (Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu) Primele acorduri muzicale, pruncul Jurjac le-a auzit în casa părintească de la părinţi, căci adesea tatăl cânta la vioară romanţe şi cântece populare acompaniat la chitară de către mama Maria. Copilul abia împlinise trei ani când pe uliţele Cracaliei, unde familia Enescu se mutase, a văzut pentru prima dată câţiva lăutari care, mergând după mireasă probabil, cântau şi jucau de mama focului tropăind prin colbul uliţei ridicând în urma lor nori de praf. În volumul său de amintiri, Enescu recunoaşte că acesta a fost prima sa experienţă muzicală. „Dacă sunt azi un om hipersensibil explicaţia trebuie căutată în copilăria mea”. „În colbul ei”, mi-ar fi fost mie drag să citesc în continuare. Crescut printre lăutarii satului, încă din fragedă pruncie le-a învăţat cântecele, făcându-le mai apoi să picure de pe strunele vioarei încă de la vârsta de 4 ani. Cu doi ani mai târziu violonistul compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi, Eduard Caudela, îl Îndemnă pe domnul Costache Enescu să-şi îndrume odrasla spre cariera muzicală, astfel că primele lecţii de muzică le primeşte de la … inginerul Mişu Zoller din Dorohoi. După alţi doi ani, Eduard Caudela, îngrijorat de nivelul scăzut al lecţiilor de muzică pe care copilul Jurjac le primea de la domnul inginer, insistă pe lângă părinţi să-şi înscrie copilul precoce la Conservatorul din Viena, unde va studia la clasa de violină a profesorului Josef Hellmesberger, la cea de armonie şi de compoziţie a profesorului Robert Fuchs iar cu profesorul I.Prosnitz istoria muzicii. Pe atunci avea doar 8 ani, motiv pentru care, în cercurile muzicale vieneze, era considerat „un Mozart român”. În anul 1893 absolvă Conservatorul vienez decernându-i-se la final Gosellschoftsmedaille. După terminarea studiilor mai rămâne încă un an la Viena pentru a-şi aprofunda cunoştinţele de compoziţie cu profesorul Robert Fuchs. După această perioadă de studii, în anul 1895 se înscrie la clasa de compoziţie a compozitorului Jules Massenet de la Conservatorul din Paris, unde studiază şi vioara cu profesorul Martin Pierre Marsich. La „Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor şi chiar destul de conştiincios. La patru ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul; fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?” (Bernard Gavoty, „Amintirile lui George Enescu”) începutul lunii martie 1898, apare pentru prima dată la pupitrul dirijoral interpretându-şi în primă audiţie „Poema Română”, conducând orchestra simfonică a lui Eduard Wachmann pe scena Ateneului Român din Bucureşti. Trebuie de subliniat faptul că şi în calitate de dirijor a repurtat remarcabile succese în fruntea unor celebre orchestre din Europa şi Statele Unite. Strălucita sa carieră violonistică începe la Paris, în luna februarie 1900, cu Concertul pentru vioară în Re major de L. van Beethoven, pe o vioară „Stradivarius” cumpărată cu banii colectaţi prin subscripţie publică. Din vasta operă enesciană sunt nevoit să numesc doar câteva titluri: celebrele rapsodii, în La major (în ianuarie 1936, Hans Kindler dirijează Rapsodia română nr. 1 cu Orchestra Simfonică Naţională din Washington) şi Rapsodia nr. 2 în Re major, suita „Săteasca”, cele trei simfonii (a treia în Do major pentru orgă, pian şi cor), poemul simfonic „Vox Maris” (neterminat), Sonata pentru vioară şi pian în La minor. „In caracter popular românesc”, (fiind considerată o piatră de hotar în evoluţia creaţiei enesciene), Suita „Impresii din copilărie” pentru vioară şi pian, Octelul în Do major, Dixtuorul în Re major pentru instrumente de suflat, lieduri pe versuri de Clement Marot şi unica lucrare lirico-dramatică, opera „Oedip”, compusă pe un libret de Edmond Fleg, după piesa omonimă a dramaturgului antic-grec Sofocle. Premiera mondială a avut loc la Opera Mare din Paris, la data de 13 martie 1936 în regia lui Andre Boll şi sub bagheta dirijorală a lui Philippe Gaubert. Lucrarea a fost dedicată Mariei Rosetti Tescani. Premiera românească a avut loc la 22 septembrie 1958, în cadrul primului festival şi concurs internaţional „George Enescu” de la Bucureşti. Printre realizatorii monumentalului spectacol de pe scena Operei Române se cuvine să-i menţionăm pe David Ohanesian, interpretul magistral al rolului Oedip, Elena Cernei, Zenaida Pally, Nicolae Secăreanu, Valentin Loghin, Ladislau Konya şi alţii câţiva, cu toţii mari artişti care alcătuiau, în anii aceia, garnitura de aur a soliştilor Operei Române. Dirijorul şi regizorul spectacolului au fost maestrul Mihai Brediceanu şi respectiv Jean Rânzescu, fiecare contribuind din plin la marele succes al spectacolului considerat pe bună dreptate o culme a interpretării şi a realizării scenice a monumentalei opere enesciene, unică pe plan mondial în prima jumătate a secolului XX. După vizionarea acestui spectacol memorabil, marele dirijor Sir John Barbirolli a declarat ziariştilor: „ … Oedip este de o mare importanţă internaţională. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să fie inclus în repertoriul permanent de la Covent Garden”. În tot timpul aşternerii pe hârtie a gândurilor de până acum, unul tainic mereu m-a îndemnat să mă întorc la tulburătorul adevăr rostit de George Enescu în prima jumătate a veacului trecut, atât de valabil şi-n zilele noastre… Mai ales în zilele noastre: „Epoca noastră aparţine vedetei ambulante. Să nu ne înşelăm, e un semn de decadenţă. Înseamnă că ne-a sunat ceasul”.
Paul Antoniu
