Cornel Regman – „Reflexii şi reflexe. Aforisme vesele şi triste” Editura Curtea Veche, 2011
Cornel Regman, căruia i-ai apărut recent cea de a doua ediţie din aforismele sale, „Reflexe şi reflexii”, prin grija fiului său, Stefăniţă Regman, volum prevăzut cu o prefaţă de Alexandru Paleologu şi o postfaţă de Emil Hurezeanu, a fost, negreşit un critic de prima mână, unind temeinicia formaţiei sale clasice cu o vervă de zilemari, rezultând impresia unei eleganţe galice în formulări casante, pe care cititorul le reţin cu bucuria pe care o dă umorul inteligent. Cu darul acesta al sentinţelor imprevizibile, dar motivate de profunde comentarii critice, rod al trecerii sale prin umanismul european practicat de cerchişti, Cornel Regman a glumit serios şi a râs amar. Aforismele sale din „epoca de aur” calp, ceauşist, devin celebre, iar autorul lor, un intelectual mereu nesupus convenţiilor zilei, un condei liber si ingenios, fandând cu dezinvoltură printre tăişurile pedepsitoare ale unor politruci. Profesor clujean, apoi redactor la „Steaua”, unde o va cunoaşte pe viitoarea sa soţie, doamna Zorina, universitar la Constanţa, redactor tomitan, apoi redactor la „Viaţa românească”, criticul se bucură de aprecieri dar are parte şi de adversari , iar de oficiali e privit cu mefienţă. Nu vreau să recenzez pur şi simplu volumul însoţit de notele bio-bibliografice ale lui ªtefăniţă Regman, precise, necesare, ci să-l evoc pe simpatizatul cronicar bucureştean, care a fost prizat cu deliciu de către echinoxiştii anilor ’70, mai mult el a configurat un model critic pentru ei, comparabil cu cel al unui erudit cordial, Nicolae Balotă, sau al rafinatului paradoxal, Ion Negoiţescu. Când in 1978, la aniversarea celor zece ani de la apariţia revistei „Echinox”, cerchişti notorii, dar şi Nicolae Manolescu, sau Laurenţiu Ulici, alţi intelectuali de anvergură au onorat întâlnirea aniversară, pe Cornel Regman tinerii l-au salutat ca pe un autor neconvenţional. Un spirit colocvial, fresh, plin de replici sclipitoare sau strivitoare, dar toate cu sare si piper, la a cărui masă la Bucureşi, mai târziu, la doamna Candrea, era ciopor de ardeleni, iar vorbele lui de duh şi berea oferită generos refăceau ceva din aerul transilvanic în plin Regat. Profesoral, dar şi colegial, Cornel Regman impunea, dar şi încuraja gândirea liberă, îl mustra, de pildă, pe un coleg de la „Tomis” Al.Protopopescu, hiperinteligent însă agitat de un duh dionisiac, („Protopopescule!” avertiza el, părinteşte, semiironic, semiserios, padagogic, cu arătătorul ) sau îi răspundea lui Aurel Sorobetea, calm, de ce l-a numit pe acesta „pui de cuc în cuibul echinoxist”. Regman scrisese, printre cei dintâi, în „V.R” despre primii poeţi echinoxişti, un articol amplu, „Echinoxul în cinci poeţi” cu intuiţii valide, unele, dupa decenii, ghicind „in nuce” destinul şi riscurile, unele manieriste, ale autorilor. Doinaş, Negoiţescu, Balotă aveau, am constatat, de multe ori, o afecţiune specială pentru Cornel Regman, om de o mare onestitate, dar şi necruţător cu defectele unor volume sau caracterul semenilor, multe prinse, entomologic, în acul observaţiei tăioase, în aforisme care circulau şi circulă, devenite folclor livresc, de exemplu, „de la micul cârpaci la marele cârmaci” sau cel referitor la lipsa celor „şapte sute de ani de acasă”, care ani i-ar lipsi culturii române. Sunt toate de o vibratilă emoţie instantanee, scântei ale inteligenţei, spiriduşi care nu se lasă striviţi de două porţi masive, cenzura şi lipsa, care se închid, figuri de stil, sinecdoce, mai ales, elemente supracondensate, nanotehnică, extreme reconciliate, asociate printr-n salt imaginativ acrobatic, unele surprinzător de lirice, pe celelalte, mai hard, le ştim cu toţii… ,,Poeţi! Nu lăsaţi versul să îngheţe de frig! Încălziţi-l cum ştiţi mai bine! Suflaţi asupra lui ca vita din staul peste Copilul Sfânt!” Ori, „Emil Brumaru e cofetăria Nestor a poeziei româneşti”. Sau acestă definiţie asumată a criticii „disciplina care relativizează tot timpul din respect pentru absolut”. Nu ştiu dacă mai ştie cineva butada lui Cornel Regman, care mi-a fost adresată, cu sclipiri hâtre în ochi, o aluzie la un volum de-al meu, despre care scrisese cu empatie, identificându-mi toposurile lirice, poate şi ale d-sale, când pe când era clujean: Grădina botanică, Biblioteca Centrală Universitară, de unde-ncep Clinicile, etc. toate din „Curtea medicilor” 1979. La Neptun, ziceam, acum treizeci de ani, criticul m-a întrebat, mimând gravitatea „Este vorba despre Curtea medicilor, sau despre Curtea felcerilor?” Am râs. Cu el, era o plăcere rară să stai la taclale. După seara de la Restaurantul Scriitorilor, la „Doamna Candrea”, de care aminteam, întors la Cluj, i-am relatat lui Petru Pontă, care avusese privilegiul să bea bere şi să mănânce crenwurşti cu Ion Negoiţescu, la un restaurant central din Cluj, simţindu-se amândoi, ideea era a mai maturului, „nişte veritabili central-europeni”, acolo, atunci, în plină ideologie autarhico-feudalo-comunistă. Seara mea cu Cornel Regman fusese similară, am convenit, prin libertatea de a discuta cu un om nesupus vremurilor.Textul lui trece testul timpului. Daneşul originii sale, unde descinzând, ca invitaţi, redactorii ,,Stelei”, prin ani 50, descopereau lumea, profund structurată social, a orăşelelor româno-săseşti, de lângă Sighişoara, are cu ce se mândri. Foiletonistul alert, criticul pasionat, istoricul literar Cornel Regman şi, iată, omul de spirit din aceste ,,aforisme vesele şi triste” trec proba grea a timpului.
Adrian Popescu
