Are gesturi calme, calculate, se mișcă fără grabă, cu pas apăsat precum cel al trudi‐ torilor câmpului și doar ochii îl trădează. Vorbește măsurat, cântărindu‐și parcă fiecare silabă, atent să nu se dea de gol, dar ochii îl trădează. Are un profil aspru, col‐țuros, precum practicanții de sporturi extreme indiferenți la ceea ce se numește spirit, dar ochii îl trădează. De un albas‐ tru adânc, sunt cerul care cheamă, mereu, muntele. Mă exprim pe cât pot eu de poe‐ tic căci despre un poet este vorba iar el se numește Mircea Petean și s‐a născut la Jucu de mijloc pe care l‐a înnobilat cu o trilogie poetică. O saga poetic‐personală a Transilvaniei…
Una dintre “obsesiile” poetului Mircea Petean este muntele: „la început a fost muntele”, afirmă el. Dar cercul se închide cu același simbol. „la sfârșit a fost muntele / aidoma unei catedrale de ape.” Muntele ca simbol al transcendenței. Muntele, punctul de în‐ tâlnire între cer și pământ, sălaș al zeilor și capăt al ascensiunii omului: „sub cerul tavernei / muntele / acoperit de umbra primei zăpezi”. Toate țările, toate popoarele, mai toate orașele își au propriul lor munte sfânt. Îl are și poetul Mircea Petean, un sfânt munte unde s‐a adăpostit sihastrul cu care el stă, câteo‐ dată, de vorbă. Muntele exprimă și noțiunile de sta‐ bilitate, de imuabilitate, uneori chiar și de puritate: „casă la munte ‐ / între cărămizi ploaia / în chip de mortar”. Muntele este, adesea, văzut și ca un simbol al măreției. „Tânăra soție a născut un munte.” De asemenea el este și un simbol al trufiei oamenilor care nu pot fugi de atotputernicia lui Dumnezeu. Adesea, sub un înveliș bine ticluit, versurile poetului intonează frânturi dintr‐un străvechi cântec de ado‐ rație în corpul muntelui. Dar eu văd, uneori, mun‐ tele poetului Mircea Petean alcătuit dintr‐un conglomerat de cuvinte. Cuvintele, acești blânzi asa‐ sini, îl asaltează din toate părțile, îl pândesc, îl alină, îl atacă, îl îmblânzesc, îl urmăresc: „sar în urma mea cuvintele / ca lăcustele / într‐o strachină veche mur‐ dară / cândva formau frumoase perechi / încingeau horă seară de seară.” Și poetul declară cu mâna pe inimă: „memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte / relicve ale unei postmoderne mitologii”.
Extrem de fin observator al realității ce‐l în‐ conjoară, Mircea Petean solfegiază aproape zilnic di‐ verse partituri de chipuri, de caractere, de gesturi. Se amuză, când recruții freacă dușumelele realității, când elevii ard cărți și manuscrise iar gradații aran‐ jează interioare de muzee memoriale, când numere de striptease se fac pe muzică maramureșeană. Ast‐ fel, se nasc versuri ambalate frecvent în coaja unui umor hâtru, adesea lovind direct la țintă, plesnind usturător, precum plesnește râul marea peste bot. Bisturiul poetului operează într‐un mod cu totul per‐ sonal, inciziile sunt scurte, împunsături de viespe care nu suportă prostia, răutatea, indolență, fari‐ seismul, invidia, mitocănia, prefăcătoria: „asmuțise o haită de sticle de vin roșu pe urmele viziunii / filo‐ soful‐poet proaspăt îmbarcat pe iahtul politichiei / iar în așteptare numără coșurile de pe obrajii/ dom‐ nișoarei secretare”. Nici oamenii simpli nu scapă iro‐ niei sale: „îți plac oamenii simpli / pentru că nu se plâng și / pentru că râd fără precauții și / pentru că nu discută literatură și / pentru că / între timp fiecare îl “lucrează” pe fiecare”.
Mircea Petean are ochi de poet și profil de țăran nobil dar nu crispat, căruia îi place jocul, îi place scena, scena vieții, îi plac deghizările pentru a putea pă‐ trunde în diferite medii și a cunoaște numeroși oa‐ meni și numeroase fapte pe care să le amestece în alambicul memoriei sale și‐apoi să le verse afară, sub multiple forme poetice. Și ca un adevărat creator, nu‐i lipsește autoironia iar cel mai bun portret și‐l face chiar el însuși, fără nici o reținere, cu un constant zâmbet orgolios și amuzant, totodată, împrăștiat pe la colțurile gurii: „sunt ultimul om ‐ Nemuritorul ‐ / uitat de Dumnezeu căci altfel m‐ar fi luat la sine / sunt ultimul om care a făcut din exil împărăție aici / din‐ coace de marginea marginii/ unde s‐ar zice că sunt primar și prefect totodată / om al muncii intelectual și poet / om de lume afacerist și ascet / prinț levantin și cerșetor / dascăl și elev silitor / șef de gară și acar / șef de bancă și bișnițar / șef de partid și cetățean turmentat / lider de generație și codoș surmenat”.
Superb!
Radu Țuculescu
