1. Biserica Ortodoxă Română
1.1. După Primul RăzboiMondial
A) După Primul Război Mondial, Biserica Ortodoxă Română, constând mai întâi doar din Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei, a cunoscut o amplă dezvoltare. Două biserici printre bisericile autocefale3 din acea vreme, pe care le enumeră N. Milasch în 1905 în Manualul său de drept canonic ortodox4, încă nedepăşit până acum, şi o mare Eparhie a Bisericii Imperiului Ţarist, Episcopia Basarabeană Chişinău, i-au fost anexate total sau parţial. Marile probleme s-au născut din diversitatea acestora. Între bisericile ce trebuiau să constituie acum împreună Biserica Română exista într-adevăr unitate sub aspect dogmatic, respectându-se şi regulile ritului bizantin. Totuşi, dreptul canonic particular, formele de manifestare a evlaviei, obiceiurile religioase, formarea şi structura socială a clerului, relaţia să tradiţională cu statul, pe scurt spus, întreaga manieră în care credincioşii şi clerul trăiau Biserica în parohii, dioceze şi mitropolii era diferită, iar diversitatea aceasta prinsese rădăcini considerabile prin evoluţiile din secolul al XIX-lea, despre care tocmai am vorbit. În plus, noile graniţe ale României care circumscriau teritoriul viitor al Bisericii Ortodoxe Române nu coincideau nici în spaţiul limitrof cu Serbia, nici în cel cu Ungaria, cu graniţele de până atunci ale regiunii bisericeşti. De aceea trebuiau dizolvate şi unităţile bisericeşti existente în favoarea noii unităţi naţionale. Diversitatea nu viza nici dogmele, nici tradiţia religioasă; cu toate astea, în mare parte ea era principială. O poziţie teoretică fundamentală canonică, moştenire a acestor biserici din timpurile bizantine, a experimentat în decursul istoriei recente a acestora, fiecare, o receptare proprie. Ca urmare a evoluţiilor diferite au existat concepţii împărţite despre procedura adecvată pentru constituirea unei ordini bisericeşti. La Milasch se spune: „Când… Biserica a fost proclamată temei al ordinii de drept, iar competenţa juridică politică, în anumite contexte, însă şi generală a indivizilor a fost declarată ca dependentă de apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, aceasta i-a cedat de bună voie statului dreptul de a emite legi şi în chestiuni bisericeşti fie singur, fie în asociere cu puterea bisericească”.
5 Pentru Biserica Ortodoxă autocefală a Monarhiei Dunărene, Împăratul de la Viena legiferase dreptul canonic particular, în sensul acestei teorii. Totuşi, autonomia
După Primul Război Mondial, Biserica Ortodoxă Română, constând mai întâi doar din Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei, a cunoscut o amplă dezvoltare. Două biserici printre bisericile autocefale din acea vreme, pe care le enumeră N. Milasch în 1905 în Manualul său de drept canonic ortodox, încă nedepăşit până acum, şi o mare Eparhie a Bisericii Imperiului Ţarist, Episcopia Basarabeană Chişinău, i-au fost anexate total sau parţial.
1 „Mitropolia de la Sibiu“ şi „Mitropoliile din Bucovina şi Dalmaţia“; ele au revenit Bisericii din „Regatul România“, care, începând cu 1885, a fost de asemenea autocefală: vezi N. Milasch, Das Kirchenrecht der morgenländischen Kirche, Mostar, ediţia a doua, 1905, pp. 312-314.
2 N. Milasch, op. cit.
3 N. Milasch, idem, p. 51. Când Milasch relata acest fapt, existau în Europa state cu constituţii diferite şi cu şefi ai statului de confesiuni diferite, incluzându-i aici şi pe stăpânii otomani tot de religie diferită. De aceea Milasch scrie: „Pentru dreptul canonic, Constituţia statului este lipsită de importanţă; dreptul canonic priveşte puterea statală dintr-un punct general de vedere, fără a lua în considerare confesiunea şefului statului“: idem, p. 710. Majoritatea contemporanilor noştri cărora independenţa Bisericii faţă de stat le apare ca de la sine înţeleasă, vor întâmpina dificultăţi în privinţa concluziei pe care Milasch o trage din cele expuse cu privire la competenţa şefului statului de o altă confesiune pentru constituirea dreptului canonic ortodox (aşa cum, de pildă, cea a împăratului de la Viena în cazurile celor două biserici autocefale din Sibiu şi Cernăuţi). Si mai lipsit de noimă, fără îndoială, le apare şi faptul că în România, chiar în perioada în care statul se declara ateu, iar partidul de stat viza, conform programului, nimicirea Bisericii, se păstra o astfel de competenţă. Evenimente importante din perioada Patriarhului Iustinian ar fi lipsite de noimă dacă am trece cu vederea această concepţie despre dreptul canonic. Astfel, spre exemplu, conducerea Bisericii Ortodoxe Române, după alegerea Patriarhului din 1948, a luat neîntârziat măsuri pentru a configura din nou şi unitar pentru întreaga ţară dreptul canonic românesc particular. În 1953, Editura Patriarhiei din Bucureşti a publicat sub titlul Legiurile Bisericii Ortodoxe Române sub Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Iustinian 1948-1953 o culegere Ţde 526 de paginiţ cuprinzând un Statut şi zece regulamente pentru Biserica Ortodoxă Română, în care, pentru fiecare caz particular, este citat foarte clar decretul autorităţilor democrate care trebuia să acorde valabilitate juridică unui plan prezentat de patriarh, astfel încât să se poată constitui definitiv dreptul canonic. Dacă apelăm din nou la arhivă, este interesant să examinăm proiectul depus de patriarh şi aprobarea acestuia de către statul comunist şi să vedem la ce modificări textuale s-a ajuns.
4 Pentru contextele istorice şi sociologice contemporane care lasă să ia naştere această înţelegere a unei „biserici libere“, vezi E. C. Suttner, Kirchen und Nationen, ed. cit., pp. 84-107, pp. 235-248.
5 V. Moldovan, Biserica Ortodoxă Română şi problema unificării. Studiu de drept bisericesc, Cluj, 1921, p. 6. Bisericii se păstra doar în măsura în care rânduielile respective nu s-au născut în niciun caz doar prin puterea statală, ci prin consultări în interiorul Bisericii, de la Împărat primind doar aprobarea. Libertatea bisericilor de a decide în favoarea unei anumite opţiuni a fost suficient de mare încât între Constituţiile legiferate de împărat în 1869, respectiv 1884 pentru bisericile din Sibiu şi Cernăuţi s-a ajuns la diferenţe fundamentale. În schimb, instanţele statale din vechiul Regat român au preferat să lase că ordinea să se constituie doar prin puterea statală; ele s-au comportat la fel ca regimurile din toate statele naţionale ortodoxe din sud-estul Europei: speculau orice posibilitate ce li se oferea pentru a configura dreptul canonic particular al „bisericii dominante „din ţara lor astfel încât să le revină cea mai mare influenţă posibilă asupra vieţii religioase. Când se formau aceste state, se auzea apelul la o „biserică liberă într-un stat liber”. Cine vorbea astfel în Europa de Vest refuza Biserica impusă de stat. Si revendica o structură bisericească liberă. În Europa de Sud-Est, acelaşi apel viza independenţa Bisericii de instanţele bisericeşti superioare din străinătate.6 Era expresia unei dorinţe pentru o biserică de stat pentru statul naţional, a cărei libertate consta în aceea că nu era obligată să dea socoteală niciunui ierarh din străinătate, pentru care însă – ca revers al medaliei – ajungea la o dependenţă totală faţă de autoritatea de stat.
Asesorul consistorial de la Arad, G. Ciuhandu, a comparat organizarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu relaţiile bisericeşti din Bucovina şi din Biserica Română Unită şi a ajuns la concluzia că este insuficientă. Întreaga dimensiune a deosebirilor între diferitele biserici române care trebuiau să se unească după Primul Război Mondial şi care credeau că împreună reprezintă continuarea fidelă a moştenirii religioase bizantine, se arată dacă îl ascultăm pe Valer Moldovan, specialistul în drept canonic ortodox din Transilvania, care, în 1921, face o comparaţie între organizarea din Transilvania şi cea a bisericii din vechiul Regat şi spune:
„Mitropolia din Transilvania, aşa cum este ea organizată astăzi, în cadrul Statutului Organic al lui ªaguna,\ reprezintă tipul de organizare autonomă avansată şi constituţională, în timp ce Biserica vechiului Regat este un model aflat sub tutela statului, ca să nu spunem o biserică supusă statului, care este complet lipsită de orice organizare constituţională în sensul unei democraţii reprezentative”.7
B) Primii paşi în direcţia îmbinării bisericilor româneşti din perioada antebelică într-o Biserică Ortodoxă Română comună s-au făcut după modelul urmat în Monarhia Dunăreană în perfecţionarea organizării bisericilor ortodoxe. O Comisie instituită de Sinod a început să caute printre bisericile de până atunci un consens cu privire la o organizare comună a Bisericii. În iunie 1921, Comisia a prezentat un proiect, iar până în octombrie 1923 trebuia să-l finalizeze în conformitate cu obiecţiile, respectiv propunerile de îmbunătăţire ale Mitropoliei. Totuşi, în ianuarie 1922, în România, Partidul Liberal a venit la putere. El reprezenta un dirijism statal în raport cu biserica şi a pus capăt perioadei în care mitropoliile româneşti aveau voie să se consulte cu privire la structura noii lor organizări comune. Deja în Constituţia legiferată de liberali în martie 1923, ea prejudicia noua organizare a Bisericii ce trebuia creată, întrucât, în câteva puncte importante, dispunea altceva decât prevedea proiectul Comisiei bisericeşti. Imediat, Ministerul Cultelor al guvernării liberale a proiectat de la sine o lege a organizării pentru Biserica ortodoxă Română, care, în punctele controversate, lua mai mult în calcul revendicările partidului de guvernământ decât pe cele ale cercului bisericesc. Legea a intrat în vigoare în mai 1925 printr-un Decret Regal, iar Biserica a fost nevoită să se spună.8 O Lege generală a cultelor pe care au impus-o liberalii în martie 1928 pregătea definitiv calea pentru supravegherea statală şi pentru poziţia influentă ce se va instala mai târziu a dictatorilor fascişti şi apoi marxişti asupra Bisericii. În iulie 1948, guvernarea democrat-populară a trebuit să aducă doar mici modificări acestei Legi pentru a putea să o folosească drept temei legitim pentru controlul total printr-o autoritate bisericească marxistă.9
(Continuare în numărul următor)
Ernst Suttner
