Părinte, bine v-am găsit şi în primul rând aş dori să vă întreb cum credeţi că se manifestă în diaspora ortodocşii? Cum sunt priviţi de către Austria, care nu este chiar un stat ortodox – este un stat catolic? Sigur că, în calitatea noastră de comunitate diaspora, Biserica Ortodoxă Română din Viena trăieşte altfel decât o parohie ortodoxă de acasă, dar vreau să spun că Austria nu e chiar deloc stat catolic; majoritatea SUNT catolici, dar aici de multă vreme lucrurile sunt foarte clare, despărţirea aceasta a statului de Biserică este limpede şi clară. Biserica romano-catolica, la fel ca şi Biserica luterană sunt majoritare sau locale le-am putea spune. Sigur că au nişte privilegii, fiind la ei acasă, dar ca număr, dacă considerăm toţi ortodocşii din Austria împreună cu vechii orientali, sunt mai mulţi decât luteranii din Austria (deci protestanţii sau evanghelicii), dar sigur că ei au structurile acestea bine fixate şi romano-catolicii şi protestanţii în comparaţie cu noi ortodocşii şi apoi la ortodocşi sunt cinci biserici ortodoxe recunoscute în Austria. În ordine canonică sunt Bisericile greacă, rusă, sârbă, română şi bulgară. Mai funcţionează încă două biserici ortodoxe care nu sunt recunoscute dar funcţionează în Austria, deci nu sunt recunoscute de stat dar ele au dreptul să funcţioneze, şi anume Biserica Ortodoxă Georgiană şi Biserica Ortodoxă Antiohiană. Deci fiecare are comunităţile ei. Avem şi diferite slujbe şi activităţi comune, de exemplu cel puţin două coordonate, vorbim de o unitate inter-ortodoxă. În Austria, dintre cele şapte biserici, şi anume învăţământul religios care se face în şcoală în Austria, deci copiii din toate aceste şapte biserici pot sa ia parte la învăţământul religios ortodox. De asemenea, încercăm şi ne străduim să vorbim cu o singură voce în spaţiul ecumenic, deci ca ortodocşi. Sigur, condiţiile sunt altele. Aici vin oameni de la zeci de kilometri duminica pentru a putea fi la slujbă, sau în timpul săptămânii, sau la un botez, sau la o cununie. Sigur că ortodoxia în diaspora nu este la ea acasă, dar prin faptul că se poate constitui o biserică şi la Viena de peste o sută de ani au fost strădanii să se zidească o biserică ortodoxo-română. Jos în sală vă arătam un text scris de profesor doctor Trandafirescu de la Cluj în 1927: „E tare trist ca numai românii să nu aibă o biserică la Viena, trebuia să fie făcută demult, dar va rândui Dumnezeu să facă”. Deci am prins ca să zic aşa ultimul tren, eram ultimii dintre ortodocşi dintre cinci recunoscuţi care nu aveam biserică, şi slavă Domnului că s-a făcut acum. si mai mult, ne bucurăm că biserica este arhiplină, duminică de duminică, vin foarte mulţi oameni, patru-cinci sute de oameni sunt în biserică. Ne bucurăm că am făcut şi sala de jos, unde încap, de asemenea, 150 de oameni, facem două Liturghii duminica, una în sala de jos, alta două ore mai târziu sus în biserică, şi atunci se mai pot împărţi oamenii pentru că unii spun: nu mai vin la biserică pentru că e foarte multă lume, nu am loc…
Tocmai asta era a doua întrebare care am dorit să v-o pun, dacă simţiţi sau se simte diferenţa între cum merge omul la biserică în ţară şi cum vine aici, vine cu mai mult drag, vine cu o chemare anume, vine cu o dorinţă de a se întâlni cu românii
aici?…
Sigur că participarea sau venirea la biserică, participarea la sfintele slujbe este indiscutabil o trebuinţă nu doar religioasă, ci şi omenească, aş spune aşa. Vine omul la biserică să se întâlnească cu Hristos, să comunice cu Dumnezeu, să se roage, să intre în comuniunea părinţilor, a bunilor şi străbunilor fiecăruia dintre noi, dar omul vine la biserică şi să se întâlnească cu alţii, deci aşa cum şi comunităţile rurale erau la noi constituite, se ducea omul la biserică, se întâlnea să vadă, să comunice cu alţii. Cu atât mai mult în diasporă, sigur că vine omul la biserică să se întâlnească cu alţii şi să caute sprijin, să întrebe, să caute loc de muncă, să caute o locuinţă, să poată să-l ajute cineva pe la tradus, pe la doctori şi aşa mai departe. Deci omul vine la biserică şi din raţiunea aceasta de a se întâlni cu acel „acasă”, adică e locul unde omul poate să audă limba maternă, este locul unde poate comunica în limba maternă şi sigur că este şi această bucurie sau dorinţă a omului să fie în biserică să se poată ruga, aşa cum s-au rugat şi bunii şi străbunii noştri. Deci în diasporă, efortul cu siguranţă este mai mare ca să vină la biserică pentru că, după cum spuneam, trebuie să meargă câteodată zeci de kilometri, şi de la 90 de kilometri vin unii credincioşi la biserică aici la Viena. Încercăm şi noi, ca preoţi, să ne ducem în fiecare duminică după-masă, să facem slujbe încă în patru oraşe din zona Vienei şi atunci încercăm să ne ducem în întâmpinarea oamenilor care trăiesc acolo şi, de 18 ani de când am început această acţiune, spunem: mai bine vine un om spre dumneavoastră decât să veniţi dumneavoastră cu mai multe maşini în Viena şi atunci mergem şi încercăm să ţinem legătura şi cu aceşti oameni mai ales că mulţi dintre ei au şi dificultăţi deosebite şi atunci se bucură pentru slujbele ce le săvârşim în biserici romano-catolice sau în biserici evanghelice unde ne întâlnim să facem o vecernie ortodoxă de exemplu după-masa sau dacă putem în două oraşe deja am început şi Liturghie de dimineaţă acum slujim patru preoţi aici, suntem mai flexibili şi putem să facem şi aceasta.
Îmi spuneaţi mai devreme de o acţiune pe care o s-o aveţi cu tineretul ortodox.
Da, e o preocupare de ani de zile. Când am venit la început era o comunitate foarte mică, erau 10-15 oameni în biserică duminică la Liturghie, deci majoritatea covârşitoare a oamenilor care erau aici erau oameni în vârstă. Erau mai puţini tineri şi atunci aveam întâlnire o dată pe lună cu seniorii, cu oamenii mai în vârstă şi cu timpul mi-am dat seama că tot mai puţini sunt oameni în vârstă şi sunt tot mai mulţi oameni tineri, şi atunci am iniţiat o întâlnire tot aşa lunară cu tinerii din parohie, discutând problemele lor, încercând să-i asculţi mai mult pe ei decât să ţii o anumită coordonată de sfătuire şi de constrângere, ci să-i asculţi – şi este o artă şi a asculta, ca apoi să poţi să spui puţin dar foarte necesar şi ziditor şi pe o altă coordonată este acest învăţământ religios ortodox. Eu în ‘93 am început în Viena pentru prima oară învăţământul ortodox român. Până în 2005 era separat, deci numai noi cu sârbii aveam în şcolile din Viena învăţământ religios ortodox şi m-a bucurat tare mult că aşa, intrând în şcoli, am putut să ajung şi la diferite familii de români care n-aveau chiar nicio legătură cu biserica şi pe urmă s-au apropiat de biserică, iar cum din 2005, toţi ortodocşii din Austria fac învăţământul religios împreună, deci învăţământul religios, dar şi aşa pe parohie, adică încercăm cel puţin în patru rânduri pe an să avem această comunicare mai directă sau slujbe speciale pentru copii. La începutul anului şcolar, deja am fixat pentru 8 septembrie, deci când încep copiii şcoala. Săptămâna trecută vineri am avut slujbă de sfârşit de an şcolar, pe urmă înainte de Crăciun, înainte de Paşti, spovedanie, împărtăşanie cu copiii. Am mai iniţiat de câţiva ani buni un fenomen care este un pic străin ortodoxiei, şi anume o pregătire mai substanţială, mai sistematică a copiilor care încep clasa întâi. Aici, în tot spaţiul catolic, şi austriac şi german, e mare festivitate în legătură cu prima împărtăşanie când se face festivă şi copilul şi adultul are trebuinţă de festivisme şi de serbări şi atunci unii se plângeau în germană de la anumite parohii ortodoxe că tinerii noştri, copiii noştri sunt răpiţi de alţii pentru că iată ei ce fac şi atunci eu am spus într-o adunare mitropolitană: cine ne opreşte pe noi să facem ceva festiv pentru copii? Atunci, din septembrie până în decembrie încerc să stau mai aproape de copiii care încep clasa întâi şi să vorbim despre spovedanie, să vorbim cum se schimbă viaţa lor, acum merg la şcoală, au responsabilităţi şi un serviciu, aşa cum merge mama şi tata la serviciu au şi copiii şi vorbim despre spovedanie, fac spovedania pe la jumătatea lunii decembrie şi pe urmă duminica care urmează este o împărtăşanie mai festivă, adică copiii vin mai altfel, dacă până la şapte ani vin şi se împărtăşesc direct, deja de la şapte ani e o mutaţie şi atunci vorbim despre prima
spovedanie. Atunci copilul intră practic nu numai social într-o nouă etapă existenţială cu şcoala, ci şi duhovniceşte, trebuie să ştie că e deja acuma mai mare. Văd adeseori şi în timpul anului, vin frecvent şi copii, elevi la spovedanie şi mă bucură tare mult când văd că vine familia întreagă. si acum, zilele trecute, am avut un caz de s-a spovedit mama, s-a spovedit tata, s-a spovedit o elevă de prin clasele primare şi am văzut că mai era o soră acolo la vreo patru anişori şi a început să plângă cu suspine. Eu o întreb pe mamă de ce plânge, ce s-a întâmplat, în biserică să plângă? si îmi spune că numai sora ei mai mare a fost la spovedit, şi ea vrea să vină. si atunci sigur că am chemat-o în faţă, i-am dat crucea în mână, am făcut rugăciune de binecuvântare şi atunci şi ea a fost la spovedanie, pentru că ce vede copilul imită şi se bucură. si de aceea, eu cred că apropierea aceasta de tineri, şi deja de vreun an am avut această iniţiativă, deci noi ne întâlnim, iar avem aceste acţiuni cu tinerii şi mi s-a spus că în nicio altă biserică ortodoxă din Viena nu sunt atât de mulţi tineri ca şi la noi. Atunci am spus de ce să rămânem doar la comunitatea noastră ortodoxă română? Hai să ne ducem mai departe. Atunci am propus la întâlnirea episcopilor ortodocşi din primăvara anului acesta din martie, şi a fost salutată iniţiativa. Sigur că eu mi-am luat marea responsabilitate să mă ocup de multe lucruri, inclusiv de spaţii care sunt luate şi noi nădăjnuim ca sute de tineri ortodocşi să ne putem întâlni, avem spaţiile toate asigurate şi am făcut deja un program, clar, încercând să ne apropiem de ei, dar cu realităţile noastre ortodoxe. De exemplu, de dimineaţă vom avea o sfântă Liturghie, probabil într-o sală festivă ce-o avem acolo de vreo 500 de locuri, pe urmă vom face deschiderea oficială când rectorul acestui colegiu universitar va saluta tinerii, va fi şi mitropolitul grec de faţă şi preoţi din toate cele şapte biserici ortodoxe din Viena şi pe urmă am format zece grupe de lucru, să zicem aşa, sau workshop-uri, unde sunt la fiecare workshop trei persoane, vom încerca să fie un preot, un teolog, o femeie, un profesor de religie, tineri preocupaţi şi teme foarte incitante, actuale: ce-mi spune şi ce-mi dă mie Liturghia; creştin într-o lume secularizată; sau psihoterapie ortodoxă, ce-i spovedania, ce-i psihoterapia; ce este credinţa într-o vreme a crizei; ce este lucrul şi locul de muncă într-o vreme de criză economică; ce este familia sau concubinajul, pentru că în lumea noastră frecvent se vorbeşte despre concubinaj; ce este, să spunem-tema foarte profundă a noastră, a celor din diaspora, să fii în acelaşi timp străin, dar şi acasă. Noi, ca români ortodocşi aici suntem străini, nimeni nu ne poate spune altfel, dar suntem în acelaşi timp acasă, că avem o biserică care ne asigură, să spunem, nu numai viitorul nostru, dar şi trecutul nostru, ne încopciem cu bunii şi străbunii noştri. Nu întâmplător
am căutat locul acesta înspre calea de răsărit a Vienei, pentru că strada care este în faţa acestei biserici era legătura cea mai mare, legătura singură de altfel, cu tot Răsăritul. Deci, pe această cale, au venit spre Viena şi Mihai Viteazu în 1600, a venit şi Horea şi Tudor Vladimirescu, şi Sf. Andrei Saguna şi Eminescu, şi Porumbescu. Deci încercăm să avem o legătură cu această prezenţă, tinerii să aibă sentimentul că totuşi au un acasă, chiar dacă suntem străini aici. Când am făcut zilele trecute rugăciunea aceasta pentru sfârşit de an, am mulţumit părinţilor şi copiilor care au venit şi este rânduiala ca să se citească la rugăciunea aceasta de mulţumire Evanghelia despre vindecarea celor zece leproşi, şi din cei zece care au fost vindecaţi s-a întors doar unul şi a mulţumit. Eu sunt convins că nici aici nu suntem mai mult de 10% din copiii ortodocşi din Viena, dar scrie la Evanghelie că şi cel care s-a întors şi a mulţumit era de neam străin, şi atunci am spus că la anul, eu nădăjnuiesc să fim 90% care venim să mulţumim lui Dumnezeu şi numai 10% să n-ajungă. Deci încercăm acum cu toată tehnica aceasta, inclusiv revista aceasta parohială care o trimitem trimestrial spre oameni – cum primim o adresă de român ortodox trimitem- revista aceasta: Chemări la Hristos, care nu costă nimic, de 19 ani o tipărim şi o trimitem spre casele, minţile şi inimile enoriaşilor şi mă impresionează de fiecare dată de câte ori ajung în unele case şi văd toate numerele, şi îmi dau seama şi de aceea am stăruit să continuăm cu publicarea chiar dacă costă ceva, pentru că mulţi români chiar nu mai citesc nimic, nu vezi o carte în casele lor, şi atunci spun pe lângă o carte de rugăciuni pe care o ai sau ţi-o dau, haide să mai ai şi o revistuţă, şi atunci ne-am constituit pe linia asta să fim în zona aceasta de lucrare sau de activitate a fraţilor români care trăiesc aici şi nu sunt la ei acasă. Deci întâlnirea este o prioritate, şi nădăjduiesc să fie şi o reuşită. Deja avem o pagină de internet, deja avem şi formularele de a se anunţa electronic, şi pe linie parohială. La o întâlnire în mai care am avut-o cu tinerii români la biserică, deja au fost 21 de tineri care s-au anunţat pentru participarea aceasta din septembrie. Cu acest prilej, probabil, vor veni şi dintre autorităţile de stat, un secretar de stat austriac nădăjduim şi încercăm să vorbim limba lor şi în duhul nostru.
În încheiere, v-aş ruga să transmiteţi un mesaj cititorilor revistei, românilor în general.
Ar fi minunat pentru noi cei care ne-am ales drumul diasporei, drumul împrăştierii, să ne păstrăm totuşi unitatea noastră lăuntrică şi bucuria că suntem români, că suntem ortodocşi, că suntem creştini, că tradiţia bunilor şi străbunilor noştri poate să trăiască, iată, şi într-o lume departe de casa părintească, dar prin biserică totuşi având acel acasă cu noi oriunde am fi.
Vă mulţumim, Părinte, şi la o bună auzire.
A intervievat: Ionica Armanca
