„Sacramentul carităţii, preasfânta Euharistie este dăruirea de sine însuşi pe care o face Isus Hristos, revelându-ne
iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de fiecare om” – cu aceste cuvinte Sfântul Părinte Papa Benedict al XVIlea
îşi începea exortaţia apostolică Sacramentum caritatis.
Mai concret, prin desfăşurarea ritualului său încărcat de momente simbolice profunde, Sfânta Liturghie ne ilustrează viaţa şi
activitatea Mântuitorului, creându-se astfel mediul favorabil apropierii de Dumnezeu şi făcându-ne să trăim realitatea prezenţei domnului Isus Hristos la fiecare participare euharistică. Iată de ce participarea la Liturghie a devenit datoria fundamentală a oricărui creştin, membru deplin al Bisericii.
Plecând deci de la acest fapt, mă voi strădui să prezint, fără pretenţia de a fi un specialist în liturgică, semnificaţia simbolică a unor acte de cult sau părţi pe care le remarcăm în desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii. Până la dispariţia catehumenatului (secolul al VI-lea), explicarea Sfintelor Sacramente şi a cultului, în general, s-a făcut prin cateheze, necesare celor care trebuiau să primească Botezul (catehumeni) pentru a deveni creştini. Astăzi, foarte puţini creştini care au fost botezaţi în prima parte a vieţii se mai întorc la Biserică pentru a-şi însuşi catehezele necesare cunoaşterii vieţii şi moralei creştine. Pentru aceştia, dar mai ales pentru cei care după primirea botezului au uitat să mai intre în casa Tatălui îndurător,este nevoie de un profund proces de (re)catehizare.
Să revenim la tema anunţată… În debutul Sfintei Liturghii, îl auzim pe preot rostind: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit…”, cuvinte prin care îl preamărim pe Dumnezeul cel care ni s-a descoperit ca fiind întreit în persoane. Acestei doxologii, creştinii îi răspund: „Amin!” care înseamnă: cu adevărat sau aşa să fie. Apoi este recitată Ectenia mare sau a păcii: „Cu pace Domnului să ne rugăm…”, cea care cuprinde intenţiile de rugăciune ale Bisericii, intenţii cărora credincioşii le răspund cu enunţul: „Doamne îndură-te către noi” sau „Doamne miluieşte-ne”.
Urmează citirea Antifoanelor, fragmente extrase (mai ales) din Vechiul Testament care simbolizează prezicerile profeţilor despre Mesia şi între care sunt rostite Ecteniile mici: „Iară şi iar cu pace Domnului să ne rugăm”. Adică:mereu, mereu (fără răgaz), cu mintea liniştită, să ne rugăm Domnului. În timpul celui de-al treilea antifon (duminica se citesc Fericirile), preotul face Vohodul cel mic, ieşind în procesiune cu Evanghelia din Altar până în mijlocul Naosului, apoi întorcându-se şi reaşezându-o pe Sfânta Masă. Această ieşire simbolizează începerea activităţii publice a Mântuitorului prin propovăduirea evangheliei sau ieşirea Domnului la propovăduire. Sau am putea spune că, în timpul Sfintei Liturghii, Hristos, prin cuvântul evangheliei Sale, este descoperit de către credincioşi.
Trisaghionul, sau imnul „Sfinte Dumnezeule…” înfăţişează cele trei persoane ale dumnezeirii astfel: Sfinte Dumnezeule – Tatăl, Sfinte tare – Fiul şi Cuvântul, Sfinte fără de moarte – Sfântul Spirit, cel de viaţă făcător şi care se revarsă peste fiii Bisericii şi se îndură către ei făcându-i nemuritori prin Botez. Însă cele trei formule ale cuvântului Sfinte, se potrivesc toate şi fiecărei persoane a Sfintei Treimi, pentru că oricare dintre acestea este şi sfântă, şi tare, şi fără de moarte.
După Trisaghion se citeşte Apostolul, adică un pasaj din Faptele Apostolilor sau din Epistolele neotestamentare. Acest moment simbolizează alegerea Apostolilor, consacrarea lor (investirea cu putere divină) şi răspândirea învăţăturii (seminţei) primite pe cuprinsul întregului mapamond. Cântarea Aliluia de după citirea Apostolului este un imn îngeresc care înseamnă laudă sfântă şi întreită adusă de îngeri lui Dumnezeu (Al – Tatăl, Il – Fiul şi Uia – Sfântul Spirit). În timpul acestei cântări preotul face Cădirea prin mişcarea continuă a cădelniţei. Tămâia simbolizează umanitatea lui Isus Hristos, iar focul, dumnezeirea. Fumul binemirositor simbolizează harul şi mireasma revărsate de Sfântul Spirit.
Citirea Sfintei Evanghelii (ca şi cea precedentă, a Apostolului) dezvăluie taina cuvântului încredinţat Bisericii. Citirea pericopelor evanghelice în cadrul Sfintei Liturghii reprezintă dorinţa primilor creştini de a păstra nealterat cuvântul Mântuitorului. Evanghelie înseamnă venirea Fiului lui Dumnezeu; dar mai înseamnă şi vestea cea bună, faptul că Dumnezeu ni s-a revelat în mod vizibil şi ne-a vorbit direct, gură către gură. Prin Liturghia Cuvântului ni se oferă prima hrană a sufletului, adică suntem iniţiaţi pentru a putea descoperi adevărata hrană care ne este pregătită: cuminecarea cu Trupul şi Sângele.
După citirea Sfintei Evanghelii urmează Predica rostită de preot şi apoi o succesiune de cereri (ectenii) care simbolizează învăţătura Mântuitorului Hristos din timpul celor trei ani de activitate publică. Printre aceste cereri, înainte de Imnul Heruvimic, preotul rosteşte în taină o rugăciune în care imploră curăţirea şi iertarea de păcate pentru a ne apropia „nevinovaţi şi fără de osândă” de Sfintele Taine. Aici se termină prima parte a celebrării euharistice, cea numită Liturghia Cuvântului; cântarea „Noi, care pe Heruvimi…” marcând începutul celei de-a doua mari părţi, Liturghia Euharistică.
Imnul Heruvimic ne îndeamnă ca de acum să fim mai atenţi, lepădând grijile cotidiene, pentru a-l putea primi pe Împăratul tuturor prin Sfânta Împărtăşanie. Vohodul cel mare, adică ducerea cinstitelor daruri de la masa proscomidiei (din stânga Altarului), pe Sfânta Masă simbolizează drumul Mântuitorului din Betania în Ierusalim, atunci când poporul îi aducea Domnului cântări de laudă ca unui împărat. Depunerea darurilor pa Masa Altarului ne aminteşte de foişorul Cinei celei de Taină din Ierusalim; însă mai târziu, pe parcursul desfăşurării Sfintei Liturghii, acestui gest liturgic i se vor atribui şi alte semnificaţii: înălţarea pe cruce, îngroparea, învierea şi înălţarea la ceruri. Sfânta Masă, prin poziţionarea ei în mijlocul Altarului, simbolizează cerul şi pământul care se unesc pentru jertfa ce urmează să fie înfăptuită.
Acoperământul cel mare sau Aerul care este aşezat de preot peste Disc şi Potir ţine locul pietrei cu care Iosif din Arimatea a pecetluit mormântul, însă înainte de aceasta, Aerul pus peste Sfintele Vase redă atmosfera întunecată a nopţii în care Isus Hristos a fost trădat. În timpul Crezului, acest acoperământ va fi fluturat deasupra darurilor pentru a mărturisi adierea blândă sau trecerea Spiritului.
Voi sări peste ectenia şi dialogul preotului cu credincioşii înainte de rostirea Crezului, amintind doar de practica Bisericii primare de a-i invita pe catehumeni (cei nebotezaţi) să iasă afară şi de a le închide uşile acestora la îndemnul: Uşile, uşile!… Aşadar, nu puteau să fie prezenţi în faţa misterului care urma decât cei credincioşi, cei care deja erau parte integrantă din comuniunea ecleziastică.
„Darul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit…” reprezintă darurile sfintei Treimi prefigurate de vizita făcută de cei trei îngeri lui Avram, la stejarul de la Mamvri. Îndemnul „Sus să avem inimile!” semnifică înălţarea inimilor pentru a putea înţelege taina care va urma şi pentru a ne ridica acolo de unde am coborât; înălţarea inimilor pentru a fi în acord cu Inima lui Dumnezeu.
Urmează apoi momentul culminant al întregii celebrări euharistice. După „Luaţi, mâncaţi…” şi „Beţi dintru acesta toţi…” este invocată puterea Sfântului Spirit pentru ca darurile oferite să fie consacrate, adică să se prefacă în chiar Trupul şi Sângele lui Hristos, care mai apoi să fie primite spre mântuire. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem…” înseamnă că cele care ne-au fost transmise prin Sfinţii Apostoli (adică Trupul şi Sângele celui care a hotărât: „Aceasta să o faceţi spre amintirea mea”), pe acelea le aducem pentru salvarea noastră.
„Mai ales pentru Preasfânta…” pentru că se cuvine ca noi să o lăudăm pe Doamna a toate şi să întărim cuvintele îngerului care i-a rostit: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har…” În acest moment putem observa cum Biserica este adunată în jurul sfintei Fecioare Maria.
După rugăciunea Tatăl nostru, în timp ce rosteşte cuvintele „Sfintele Sfinţilor!”, preotul înalţă Sfântul Trup de pe Disc, gest liturgic care simbolizează înălţarea Domnului pe cruce, moartea pe ea, dar şi însăşi Învierea sa. Chiar dacă în acest moment preotul împarte Sfântul Trup, totuşi acesta rămâne neîmpărţit şi netăiat în bucăţi, în fiecare părticică din cele tăiate aflându-se acelaşi Dumnezeu-om întreg. Apa caldă care este turnată în Potir aminteşte de cele două elemente (apa şi sângele) pline de căldură care s-au scurs din coasta împunsă a Mântuitorului.
Împărtăşirea preotului (preoţilor) închipuie împărtăşirea Apostolilor înainte de patimă, la Cina cea de Taină. Însă îndemnul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” îi face şi pe credincioşi responsabili în momentul apropierii de Sfântul Sacrament. Fără credinţă, mai ales, nu putem dobândi nimic din cele care ne sunt necesare mântuirii. Cei care se cuminecă sunt datori apoi să stea cu cugetul dreapt, ca astfel să poată mulţumi pentru onoarea de a gusta din Sfintele Taine.
Rugăciunea amvonului (cea rostită înaintea sfârşitului celebrării de preot) este, de fapt, recapitularea în ordine a cererilor şi rugăciunilor făcute în taină de către preot în timpul Sfintei Liturghii.
În încheiere, amintesc şi de Anaforă, pâinea binecuvântată de către preot, care a rămas din cea adusă ca dar la Altar. Din această pâine primită înainte de începutul celebrării, în timpul Proscomidiei, preotul scoate părticelele necesare şi Agneţul (care va deveni
Trupul Domnului). Restul de pâine (anafora) este oferită credincioşilor (după terminarea Sfintei Liturghii) ca un contradar şi simbolizează, aşa cum este firesc, trupul Sfintei Fecioare.
Victor Ostropel
victorostropel.blogspot.com
