A venit ziua alegerilor pentru referendum, bineînţeles mă trezesc la ora 5 pentru a ajunge la ora 6 la centrul de votare, deoarece fac parte din comisia de votare, m-am înarmat cu răbdare şi mult calm pentru o zi lungă. Ajung la centrul de votare ca un cetăţean responsabil, înainte de ora stabilită, ca să îmi fac tabieturile de dimineaţa cu ţigările, deoarece în incintă, conform legilor europene, nu am voie să stric aerul cu obiceiul meu prost de care nu reuşesc să scap, în câteva minute însa ajung şi colegii de suferinţă pentru această zi lungă, dar cunoscând numărul aproximativ al românilor din zonă (peste 1000 de suflete), mă consolez că nu mă voi plictisi şi vom avea ceva de lucru, totodată deschid subiectul: „Ce vom face dacă vor veni toţi să voteze, că nu avem suficiente buletine de vot?”, dar am găsit repede soluţia, în 2 ore sau mai puţin le vom primi din secţia de votare aflată în vecinătate. După ce am terminat ritualul pregătirii referendumului conform regulamentului BEC, ne aşezăm şi aşteptăm alegătorii nerăbdători. După 20 de minute de aşteptare, ne hotărâm să spargem gheaţa şi votam noi, cei din comisie, mai trec 30 de minute, parcă de plictiseală ceva mă trage să merg afară să îmi afum plămânii, lucru ce îl şi fac, scrutând în acelaşi timp strada în căutare de conaţionali care vin la vot.
Anul Caragiale
Stau şi mă gândesc: totuşi în zonă trăiesc şi muncesc peste 1000 de cetăţeni români, de ce nu vin la vot? Este până la urmă o obligaţie morală cetăţenească să îţi exprimi opţiunea ta personală.
Terminând ţigara, intru în încăpere şi nu mă aşez bine că vine şi primul votant, o femeie, fiecare din comisie ne luăm rolul în serios şi ne apucăm de scris şi urmăm întocmai regulamentul, bucurându-ne că a început votarea, dar această bucurie s-a transformat în aşteptare, socotind că după sfintele slujbe de la biserici vor veni să îşi exercite drepturile cetăţeneşti şi românii din Kärnten. Între timp, au început să vină şi conaţionalii care au venit în această ţară cu scop turistic, acestea vin în grupuleţe de 4, 6 persoane, întrerupând discuţiile, poveştile noastre precum şi plictiseala care a început să pună stăpânire pe noi toţi. După ora 12 încep să vină feţe cunoscute ale celor pe care i-am cunoscut la biserica ortodoxă, încep să îmi spun că acum vor veni marea majoritate, înainte de prânz, şi mă gândeam că aceia care nu locuiesc în oraş vor veni probabil după ora 16.
A trecut ora 13, aştept să vina cei de la biserica penticostală, dar vin doar turişti. Numărăm în 15 secunde câţi alegători şi-au îndeplinit obligaţiile cetăţeneşti… A trecut de ora 16, nu mai ştiu câte ţigări am fumat, dar pachetul începe să se golească, bucurie , văd 2 maşini care se opresc în fata secţiei de votare şi vorbesc şi româneşte, arunc ţigara de abia aprinsă fără nici un fel de regret şi îmi ocup locul ca să îmi fac treaba, dar avem o mică surpriză: un domn din grup doreşte şi el să voteze, aducând cu totul altfel de acte decât cele cu care eram obişnuiţi, bineînţeles domnul a fost cetăţean român, dar şi-a dobândit cetăţenia austriacă, iar acum nu avea niciun document acceptat pentru vot. După ce i-a fost explicată legea, domnul a înţeles şi a plecat destul de trist. A fost o rupere de ritm care a alungat imensa plictiseală ce ne-a cuprins aşteptând alegătorii. Stau şi mă gândesc: totuşi în zonă trăiesc şi muncesc peste 1000 de cetăţeni români, de ce nu vin la vot? Este până la urmă o obligaţie morală cetăţenească să îţi exprimi opţiunea ta personală. Este deja ora 20, suntem obosiţi, nu fizic, ci de plictiseală; nu mai este nevoie să numărăm câţi au votat, că nu am ajuns la 100 de persoane, dar ne uităm din 30 în 30 de secunde la ceas şi ne mirăm ce încet trece timpul.
A venit şi ora închiderii secţiei de vot: raportări, semnături, apoi plecăm către maşini luându-ne rămas bun unii de la alţii. În drum spre casă, mă gândeam la lipsa de conştiinţă civică a conaţionalilor mei. Nu sunt eu în măsură să judec, poate mă exprim greşit, nu sunt în măsură să înţeleg, fiind un om simplu, dar cum e posibil ca aceşti oameni care trăiesc aici să nu mai aibă niciun fel de legătură cu locurile natale? Nu mai au părinţi, nu mai sunt interesaţi de ţara lor? Le-a dispărut complet mândria de a fi român? Am ajuns să îmi pun aceste întrebări, la care nu mai doresc acum să aflu răspunsuri, dezamăgirea fiind prea mare.
Un om simplu
